Democratie, razboi si pace

Cred ca analogia cu situatia de dinaintea primului razboi mondial din Europa e mai degraba o capcana. Vorbeam atunci despre mai multe imperii sau foste imperii, fiecare avind armata sa. Astazi vorbim despre democratii puternice si mature, despre democratii imature sau slabe -- vezi tarile cu state corupte, printre care si Romania -- si despre dictaturi si state mult intirziate istoric, ma refer la cele unde politicul nu s-a desprins inca de religios.
Cum s-a mai spus, adevarul este ca noi, europenii, ne-am obisnuit sa faca altii treburile murdare pentru noi. UE nu doar ca nu are o forta armata de sine statatoare, dar abia daca mai stie care ii sint granitele. Bun, nu avem o armata, dar nu avem nici macar citeva drone de supraveghere la granite, in Siria, Afganistan, Ukraina sau alte zone fierbinti de pe glob care sa ne tina la curent cu ce se intimpla pe teren.
Poate ca ar fi timpul sa ne maturizam si sa nu mai facem analogii prin care sa ne spalam de responsabilitati -- Orientul Mijlociu e mai aproape de noi decit de America.
Drept e ca istoria noastra comuna ne-a obisnuit cu recursul la forta in clarificarea problemelor dintre tari -- daca nu e forta armelor, atunci e forta economica, forta sa fie. Astfel ca nu vorbim prea des despre maturitate si argumente rationale in treburile politice cu-adevarat complicate, iar asta e simptomatic. Pacea n-ar trebui sa insemne delasare, ci razboiul argumentelor: caci pe timp de pace, politicienii ar trebui sa argumenteze pina cad lati in sustinerea intereselor noastre -- asta-i treaba lor, de-asta ii platim. Recursul la forta este mult prea comod pentru politicieni si mult prea dureros pentru noi, pentru a mai fi azi viabil.
America e o democratie matura si isi vede de-ale ei, nu e obligata sa ne pazeasca. Are universitati cum nici o tara nu are dar si probleme pe care noi abia acum incepem sa le intuim. Cine vrea insa azi, cu-adevarat, democratie, e nevoit sa si-o construiasca, sa investeasca in ea: s-a cam terminat cu democratia moca. Drept e ca multi prefera democratia second-hand -- vezi rusii sau chinezii --, de parca vorba care spune "cit dai, atita face" a fost gindita in situatii ca astea.
Cred ca America a inceput sa-si dea seama ca forta nu intelepteste pe nimeni, ca tarile mari sau mici care vor democratie sau educatie trebuie sa faca ele insele eforturi. Asa cum nu poti creste copii cu-adevarat responsabili cu bataia sau doar cu masuri punitive, tot asa, nu poti creste democratii doar cu forta. Si, cum parintii adevarati ai oricarui stat sint elitele sale creatoare impreuna cu cele politice, e deplasat daca nu chiar absurd sa atribuim tarilor cu democratii puternice roluri paternale.
Ne suparam ca America a intervenit in Irak si-apoi s-a retras, dar facem asta fara sa luam in considerare costurile -- caci nu-i vorba aici de cele materiale ci de vieti. Fiindca nu poti cere unui american sa moara pentru cauza celor care nu sint in stare sa-si conduca tara. Se spune mereu despre statele cum e Irakul ca nu au o traditie civica: dar sa si-o faca, sa si-o creasca pe cheltuiala, cu transpiratia si oamenii lor. Cit despre regimul lui Saddam Hussein, acela a fost destructurat mai ales fiindca devenise agresiv si razboinic cu vecinii sai -- chestiunea armelor de distrugere in masa a fost, e-adevarat, un pretext cu totul nefericit.
In fine, e de admis ca pericolul unui nou razboi mondial e mai mare decit acela de a fi loviti de un asteroid: totusi, analogia cu declansarea primului razboi mondial ramine una deplasata, menita mai degraba sa infierbinte spirite si-asa incinse.

Vezi art. lui Octavian Manea, Cum ar arata o lume fara America?