Motivatie. Problematizari

Motivatia in viata de toate zilele e esentiala fiindca fara ea nu poti face ca lumea nici macar cele mai neinsemnate lucruri. Ce te faci insa cind ajungi sa o cauti ca pe sfintul Graal? Probabil ca povestea are legatura cu credinta care, se pare, e in suferinta inca de cind motivatia e semnificativa dar in scadere. Rationalul singur nu poate sustine pe termen lung motivatia dar o poate submina, iar cind o submineaza, o face sistematic. Exista cu siguranta si un substrat fiziologic al fenomenului crizei de motivatie: din pacate, nu cred ca stadiul actual al neurostiintelor ne permite sa facem estimari de vreun fel.
Am vorbit la un moment dat despre o dualitate interesanta, data de miracol si lege: care ar fi in acest caz dualitatea utila? Pe de alta parte, exista un soi de model oscilant privitor la evolutia in timp a motivatiei. Mai mult, stim ca, oricit de analitic, un om nu poate fi tot timpul rational. Poate ca dualitatea ar fi aici data chiar de motivatie si rational.
Viata fara motivatie decurge inertial: Eliade vorbea undeva despre perioadele lungi de 'viata larvara' in care spiritul pare ca nu face nimic, alternate cu perioade scurte in care spiritul irumpe. Fireste ca putem gindi 'viata larvara' ca pe o perioada de refacere, eventual si ca aceasta nu-i musai sa fie lunga. Avem procese alternante de asimilare si dezasimilare, dar nu-mi dau seama daca poate fi impus totusi un anume ritm: in studiul chestiunilor fundamentale oamenii evolueaza foarte diferit. Criza de motivatie insotita de pauze de lucru de cite o luna de zile pare nefireasca desi, in mod evident, toti oamenii trec prin asa ceva. Stim cu totii ca indicat este lucrul sustinut, alternat cu pauzele scurte si dese -- caci lehamitea durabila e aproape intotdeauna urmarea naturala a perioadelor cind lucrezi zi si noapte, ca un apucat. Totusi, ca si cind lucrurile n-ar fi suficient de complicate, mai trebuie sa tinem seama aici de un parametru: spuneti-i cum vreti, frica, teama, angoasa. E simplu, nu-i asa, sa te dai viteaz cind esti pe val, cind iti iese aproape totul, cind motivatia pare a fi mediul tau natural: ce faci insa atunci cind te cotropeste teama, atunci cind nu mai poti lucra nici macar invocind idealuri? Cred ca in situatia asta ajungi in mod invariabil atunci cind ceri prea multe: atunci cind esti cu gindul la realizari, atunci cind iti faci iluzii. Cel mai bine este sa-ti amintesti ca, chiar daca ai facut multi pasi pe calea ta, nu-i sigur ca vei ajunge unde ti-ai propus. Fiecare om are indatoriri: printre ele nu sint insa acelea de a face mari descoperiri, de a schimba lumea. Imbogatirea spirituala ar putea fi tel: e oare o datorie? Judecind dupa doctrinele religiilor clasice unii ar spune ca da. Admitind ca asa ar sta lucrurile, ar trebui sa stim mai multe despre ceea ce ar putea fi sau nu, bogatie spirituala.