Ginduri

Nu-i vorba: nu poti fi trist ca natura e asa cum e. Dar poti fi trist fiindca un parinte, un prieten sau un profesor nu mai este linga tine sa se bucure de izbinda.

Am ajuns sa nu mai vorbesc cu cei din jur despre ceea ce lucrez: si nu-i vorba aici despre faptul ca multi dintre ei nici nu pot intelege ce fac. Dar mi-a devenit insuportabil sa le tot spun ca treaba merge bine, mai ales ca e-adevarat, chiar merge bine. Dar de-abia imi mai depasesc dezamagirile proprii, fac demersurile astea cu un scop precis: sint aproape, din ce in ce mai aproape, si totusi nu gasesc ceea ce caut. Sa ma fi inselat oare in tot timpul asta? Stiu, antidotul la indoiala este reflectia asupra indoielii. In orice caz, nu-mi vine sa cred ca ma pot insela in privinta in cauza si imi pare atit de evident ca asa stau lucrurile, incit ma intreb cum de s-a intirziat atit de mult in descoperirea acestor idei. Hotarit lucru insa, dezamagirile de-a lungul unui demers de acest fel pot fi crunte, mai ales ca au si un efect cumulativ.
Nu-i deloc potrivit ca in astfel de momente sa ma intreb asupra sensului vietii: dar ecuatiile astea extraordinare trebuie sa aiba un sens. Si-apoi, ele sint acum aproape tot ceea ce am, tot ceea ce pot.
Sansa e ca lucrul la formulele astea ramine mai departe stimulator in sine, si nu am foarte mult timp pentru a zabovi in dezamagire, mai ales ca imi vin tot timpul idei pe care trebuie sa le verific. Mi-am intarit insa credinta ca ar trebui evitata discutia cu ceilalti despre subiect, mai ales (da-)ca inca n-am obtinut rezultatul. Ah, iar iluziile mele, daca as putea sa le tin in friu...