Science is the best thing we can do. And I think it is better for men to seek order in a chaotic manner instead to study chaos in an orderly fashion.

Saturday, June 11, 2011

Nimic nou despre noutate - continuare

Pe de o parte, nu inteleg cum s-ar putea apropia cineva de ideea de fiinta -- v. Noica sau Heidegger -- fara a rezolva problema religioasa a perceptiei fiintei. Pe de alta parte, faptul ca pentru a intelege bine ideile unui ginditor e necesara cunoasterea limbii acestuia, e mai degraba o problema a filosofiei: e de retinut ca nici in cazul religiei, si nici in cel al stiintei problema aceasta nu e importanta -- ideologia se instapineste cel mai bine prin intermediul limbii si stim deja din experienta stiintei ca limbajul natural altereaza intelegerea si chiar corupe rationamentele. Or, cu tot jargonul sau, limbajul filosofic ramine un limbaj natural, oricite conotatii si nuante culturale ar cuprinde.
Noica mergea de fapt pe mina lui Heidegger atunci cind critica demersul logicii: or, a renunta la logica ramine in continuare o idee nastrusnica, oricit de sofisticat sau nuantat ar fi demersul cultural prin care s-ar face asta. Nu doar ca in felul acesta ideologizarea ajunge sa fie inevitabila, dar este minat astfel fundamentul stiintei si asta fara a pune altceva cu-adevarat viabil in loc. Noica nu pretuia prea mult nici psihologia. E-adevarat, psihologia este inca si astazi abia la inceput: dar poate ca filosofia este ceea ce putem gindi avind la dispozitie doar psihologia primitiva pe care o avem.

Daca ma gindesc bine, Noica a aparut ca un miracol in desertul comunist: dar, intocmai ca atunci cind ai terminat de baut cu nesat lichidul salvator din tuberculul de sub tufa, dupa intilnirea cu Noica intelegi ca pentru a reveni acasa, esti nevoit sa te intorci mai intii in desert, pentru a-l traversa.

Cu toate afirmatiile sale nastrusnice despre matematica, probabil ca in alte imprejurari ar fi studiat cu bucurie matematica. Insa in conditiile date, mai ales ca detesta angajarea, la virsta de 40 de ani -- "Eu mi-am simtit inceputul bun dupa 40 de ani" --, filosofia ramasese pentru el unica varianta viabila: ar fi fost mai dificil sa revina la matematici, mai ales ca nu avea in minte un plan sau "macar" o idee matematica de urmarit.

Plesu spune:
ceea ce ramine pina la urma [din Noica] e bucuria de a gindi, farmecul originar al ideii, jucindu-se [...] cu fragmentele lumii.

Daca asa stau lucrurile, atunci ramine ceva esential pe dinafara: e vorba aici de mania asociativa a lui Noica, o manie care se inradacina poate in crezul sau cvasicultural -- "Noica crede in cultura fara rest" (v. Jurnalul de la Paltinis al lui Liiceanu). Si e vorba de o manie caci Noica mergea cu asocierile dincolo de termenii contradictorii: "Cum puteti refuza contradictia cind contradictia exista si e fecunda...?" -- v. J.P. al lui Liiceanu.
Pe de alta parte, exista ceva prolific in nebunia sa asociativa iar asta tine de un chimism in expansiune care e pe cale sa devina constient de sine -- caci crezul sau in cultura e nelimitat. Noica este mereu o natura in plina desfasurare, o natura ce experimenteaza combinatiile cele mai nebunesti cu putinta, de aici si exotismul gindirii sale (filozofice).
De aceea, in vreme ce multi sint mai degraba atenti la ce spunea Noica, mai precis la acel "întru" prin care el a incercat constructia propriului sistem, pe mine ma intereseaza demersul ce decurge din Cum e cu putinta ceva nou. Si mi se pare ca asta e ceea ce poate trece din Noica:
În afară de problema în sine, de problema fiinţei sau de cea a hermeneuticii, de pildă, nu-mi pasă de nimic.

Ei bine, ceea ce face Noica -- nu ceea ce spune --, adica asocierile neobosite pe care le gindeste descriu chiar fiinta. Or, problema fiintei e probabil chiar posibilitatea constiintei sale, constiinta care se identifica cu problematizarea lui Cum e cu putinta ceva nou. Cum e cu putinta de pilda sa gindesc ceva nou si sa ramin in acelasi timp eu insumi? Caci atributul sacrosant al constiintei nu e atit intoarcerea catre sine, cit noutatea perpetua in plin vechi.
Cum sa nu te bucuri vazind cum fiinta limbii romane atit de draga lui Noica iti zimbeste rostind: "Toate-s vechi si noua toate"?

In stiinta, de pilda, o forma a demersului Cum e cu putinta ceva nou e problema lui cum e cu putinta timpul.

Revenind insa la Noica, imi pare ca ceea ce ne trece el noua este insusi spiritul nou, adica modern al filosofiei: lui ii reuseste sa ocoleasca ideologicul, si asta in mod miraculos, fara a face apel direct la logica. E drept, a facut asta evitind cu obstinatie politicul, iar instinctul sau a fost unul remarcabil, mai ales intr-o vreme in care angajarea de un fel sau altul era mereu la indemina. Platon insusi a cedat tentatiei ideologicului.
Admit calea lui Noica ca pe una pe care se poate face cultura fara a cadea in ideologic, ce-i drept insa, una anevoioasa: in esenta, astazi, a filozofa inseamna a lega trainic ideile intre ele. In mod paradoxal poate, ideologia nu desparte ideile, dar le insaileaza conjunctural. De aceea e usor a patina din cultura spre ideologie: caci fara o filosofie sanatoasa avind ancore epistemologice ferme, cultura se dezvolta in jurul politicului -- capcana prin care filozoful poate fi atras catre politic imi pare a fi etica.
Demersul lui Noica ramine de aceea cu atit mai spectaculos, cu cit a lasat logica deoparte: din cite imi pot da seama, solutia sa a fost aceea de a asocia perpetuu ideile filozofice care i se pareau viguroase, raportindu-le pe rind, unele la altele oarecum dialectic, generalizind adica metoda hegeliana. Asa inteleg de pilda inclusiv demersul pe care el il numea "anexare", referitor la un sistem de idei: el incerca probabil mereu o sinteza la orice sistem luat impreuna cu antiteza sa, gindind ca se pot asimila astfel fara rest inclusiv contradictiile logice. Probabil insa ca Heidegger insusi a gindit asa, de vreme ce a sugerat renuntarea la logica. Mi se pare insa ca lui Noica i-a iesit mult mai bine demersul filozofic, tocmai pentru ca nu a insistat pe renuntarea la logica. Fiindca era de acord,

<...> atîta vreme cît logica este în mişcare trebuie lăsată în pace, pentru că nu ştiu ce va da în viitor. Pe de altă parte, este în ea un model de exactitate pe care oricine îl poate invidia dacă îşi propune să obţină nu adevăruri goale, ci adevăruri cu exactitate cu tot. Şi tocmai aici e drama mea: că nu am obţinut şi exactitatea. De asta nu mă poate lua Carnap în serios: pentru că am adevăruri fără exactitate. La rîndul meu însă, îi cer logicii tocmai faptul de a nu rămîne la exactitatea goală; îi cer să se deschidă către propriul ei adevăr, să se reintegreze ca fapt de cultură.

Demersul sau s-a manifestat cu precadere in sensul achizitionarii noului, aparent paradoxal, combinind la nesfirsit sau punind in dialog idei filozofice clasice sau vechi: aceasta este reusita lui.

In fine, stim deja ca Noica se detasase in mod salutar de Heidegger:

Trebuie să pregătesc, zilele acestea, un mic studiu introductiv, de 10 – 15 pagini, şi am un trac teribil, fiind vorba despre o primă întîlnire a culturii noastre cu o scriere heideggeriană de amploare. Nu ştiu deloc de unde să apuc lucrul. Simt intens nevoia de a mă sfătui cu Noica. „Mă întreb mereu — îmi spune Noica — dacă nu te-ai grăbit cu Heidegger, dacă nu ai ajuns la el înainte de a fi trecut temeinic prin idealismul clasic german. Şi mai am o rezervă în ce îl priveşte. Îl consider un pustiitor, din specia lui Nietzsche, din specia celor care te dezvaţă fără să te înveţe ceva. El însuşi a mărturisit că nu a ajuns nicăieri. Şi te întreb atunci: ai oare dreptul să dai aurul din Platon — de vreme ce vrei să te retragi din ediţia Platon — pentru zgura din Heidegger? E metal autentic şi în el, dar şi multa zgură a oricărei pustiiri.“ -- J.P. de Gabriel Liiceanu

0 Comments:

Post a Comment

<< Home