Religie, narcisism, ideologie

vezi articoul lui Vladimir Tismaneanu de pe contributors.ro, Hostis humani generis: Lichidarea lui Osama bin Laden


@ Caius Dobrescu

Si eu cred ca demersul d-voastra e binevenit. Si cred ca e destul de fin pentru ceea ce s-a discutat pina acum aici. Oservatiile facute ne ajuta intr-adevar sa intelegem mai bine: atit narcisismul cit si ura de sine sint trairi omenesti, ceea ce confirma ca vorbim tot despre un om.
As merge insa pe chestiunile esentiale ale problemei, asa cum le vad eu. Cred ca mare parte din neintelegerile privindu-l pe omul si teroristul Osama bin Laden vin, in cazul nostru, nu din ceea ce am putea numi marile diferente culturale, ca in analizele curente din mediile occidentale, ci, in mod paradoxal, din marile asemanari culturale. De aceea, nu cred ca discutia despre religii este una triviala.
Se stie, intilnirea si amestecul de ura cu iubire este unul exploziv: narcisismul este iubirea de sine, dar ura de sine isi are originea in ura fata de celalalt, ura care a fost sublimata cultural.
Aici avem de-a face cu doua feluri de sublimare: cea crestina si cea musulmana. Societatea contemporana nu mai admite crima facila, orice fel de pornire criminala fiind sanctionata drastic. Asa se face ca nu mai poti azi ucide decit in numele unei idei sau ideologii: incit oamenii sint constrinsi sa-si fabrice una daca nu o au deja la indemina pe aceea convenabila.
Exista insa si o istorie foarte veche in care lucrurile incep cam asa:
- nu ma mai inteleg deloc cu celalalt si nici nu mai am argumente sa-l lamuresc pe deplin, nu-l pot convinge, de aceea as putea incerca sa-l ucid;
- dar asta e o solutie proasta, inclusiv pentru mine;
- totusi, daca tot nu mai vad alte solutii iar crima e inevitabila, poate n-ar fi rau sa incep cu mine.

Acesta este probabil primul impuls moral al omului modern.
Crestinul a descoperit ca se poate imbunatati centrindu-se pe iubire, propovaduind iubirea si iertarea: pentru el Dumnezeu e iubire. Musulmanul crede ca viata i-a fost data pentru a-l proslavi pe Allah, care e perfect. Crestinii sint profund tulburati de faptul ca vad in plina modernitate cum, din interiorul si in numele unei mari religii poti revendica atentate sinucigase singeroase, fiindca asta ii trimite la resorturile adinci dar si la istoria propriei lor religii. Pe de alta parte, musulmanii sint inspaimintati de modernitate, mai precis de dominatia tehnologica clara a popoarelor altei mari religii din sinul careia au rasarit si cei mai vocali si agresivi atei. Crestin sau musulman, fiecare vede la celalalt comportamente care-l fac sa se intrebe asupra propriei credinte iar acest lucru nu e usor de iertat.
Pe de alta parte, religia ii face pe multi dintre oameni sa fie narcisisti: e facil si mereu la indemina ca, intre ai tai fiind, sa proclami primate culturale, sa te consideri mereu de partea celor buni, de partea umanitatii. Multi crestini spun adesea ca ceea ce fac sinucigasii islamisti n-are de-a face cu religia, fara sa realizeze ca sint ei insisi incoerenti: gindind asa, ei fac apel la un anume simt moral pentru a hotari ce anume este religios de ce nu este, fara sa se intrebe la ce le mai foloseste atunci religia (S. Weinberg). Crestinii nu mai mor de mult cu draga inima pentru idealurile lor si sint inspaimintati cind ii vad pe altii facind-o: se consoleaza la gindul ca cei care o fac sint niste bieti copii indoctrinati care, nu-i asa, habar n-au ce-i aceea o religie autentica.
Problema rezida, asadar, in unele dintre crezurile noastre cele mai profunde: se intimpla insa ca, chiar si astazi, cele mai multe dintre ele au fundament religios, inclusiv in cazul ateilor, care si ei cred cu putere.
Fiecare ocazie istorica extraordinara ne pune in situatia de a revedea unele dintre crezurile despre care gindim ca sint esentiale, iar daca se intimpla ca vreun tiran sau raufacator sa fie cel care ne zdruncina prin faptele sale sistemul de valori, atunci preferam sa-l consideram pe acela subom si sa mergem senini mai departe. Intre timp insa lucrurile se agraveaza. Iata: Hitler a fost de fapt o consecinta ultima a unui sentiment nationalist sau de clan, antisemit si xenofob existent, incurajat in aproape toate societatile umane occidentale moderne si nu numai, sentiment care n-a putut fi eradicat nici pina astazi, in pofida invataturii de bine a atitor mari si profunde religii sau ideologii umaniste.