Nimic nou despre noutate

Se stie ca de multe ori, atunci cind avem de rezolvat o problema dificila e foarte important sa punem corect intrebarea. Pe de alta parte, in stiinta, se spune adesea ca important e sa gasesti problemele corect puse: nici prea complicate, pentru a putea fi rezolvate, nici prea simple, pentru a nu cadea in trivial. A pune intrebarile corecte nu se invata inca la scoala, desi la scoala se fac si cursuri de filosofie.

Pe de alta parte, ramine mereu importanta acceptiunea termenilor, definirea lor corecta.
Cita noutate suporta omul? Iata o intrebare spectaculoasa. Si nu mi-a aparut asa de la inceput, desi, inca de la inceput m-a incitat. Intrebarea asta este insa una dintre intrebarile cele mai frumoase si mai profunde pe care le-am gasit formulate in ultimul timp. E tipul de intrebare care poate duce la dezvoltarea unui domeniu. Dar intrebarea asta sta la confluenta mai multor cimpuri de interes.

Mai intii ar trebui sa intelegem la ce se refera in genere noutatea. Caci nu e banal sa intelegem asta, si vom vedea de ce. Ati putea incerca sa definiti noutatea, dar veti vedea ca nu e deloc simplu. Gindind naiv, am putea crede ca noutate e ceva ce nu s-a mai vazut, insa demersul asta mai mult ne incurca, fiindca ne invirtim cumva intr-un cerc: cum definim ce nu s-a mai vazut? Pe de alta parte, putem gindi noutatea autentica ca pe ceva rupt de lume, sau, cum se sugera la un moment dat ca pe ceva nepamintean. Sa ne gindim insa cum ar putea arata ceva nepamintean si ce ar insemna asta. Acel ceva ar putea fi alcatuit dintr-un fel de materie necunoscuta si s-ar putea manifesta intr-un mod de neinteles pentru noi. Ne-am putea gindi de pilda la un fel de materie exotica studiata intens de catre fizicieni, de pilda la materia neagra, dar la fel de bine am putea admite ca genul asta de demers e unul nefolositor. Sa revenim insa la dus: e dusul facut dintr-o materie stranie? Nu. Sint tevi de metal si diverse imbinari sau butoane de plastic. Asadar, nu e important materialul, ci mai degraba functionalitatea. Iar daca avem in minte ceea ce ne sugera Schrödinger despre cercetare -- anume ca important nu e sa vedem ce n-a vazut nimeni, ci sa vedem asa cum n-a vazut nimeni ceva ce vede toata lumea --, atunci incepem sa intelegem. Noutatea tine mai degraba de felul in care functioneaza lucrurile, mai precis de felul in care ele sint legate. Atunci cind un cercetator face o descoperire, el lucreaza cu concepte si obiecte indeobste cunoscute, punind de fapt in evidenta mai degraba o relatie noua, adica pune in legatura lucruri care pina la el nu erau legate. La fel functioneaza si mintea noastra, caci noutatea apare in masura in care facem noi conexiuni.
Am redus noutatea la noutatea unor legaturi si lucrurile s-au simplificat enorm, fiindca stim foarte bine cum sa definim o noua relatie intre mai multe obiecte cunoscute. Sa ne gindim la copilul care invata sa citeasca: el invata mai intii literele pe care mai apoi se deprinde sa le relationeze intr-un anume fel: nu orice combinatie de litere formeaza o grupare cu sens, adica un cuvint. Cu toata fragezimea mintii sale, copilul este supus unui stres atunci cind e condus de adult in demersul de descoperire a relatiilor dintre litere si este evident ca, desi exista variatii de la copil la copil in asimilarea vocabularului, nici un copil nu poate asimila toate cuvintele instantaneu.

Sa revenim acum la intrebarea noastra si sa incercam sa o facem mai precisa. Ne intereseaza cantitatea de noutate suportata de om insa aceasta devine relevanta daca e raportata la timp. Cita noutate suporta omul intr-o perioada de timp oarecare? Intrebarea sugereaza deja ca ar exista o limita si putem sa intuim ca limita difera in functie de virsta si pregatirea omului. Iar cind spunem pregatire trebuie sa avem in vedere inclusiv disponibilitatea sa pentru nou, adica pentru noi relationari. Oricum ar sta lucrurile insa, important este faptul ca, despre oricine ar fi vorba, avem intotdeauna o limita.

O observatie interesanta e legata de complexitatea crescinda a stiintei pe masura dezvoltarii sale. Ei bine, din noua perspectiva a definirii noutatii putem acum intelege acest fenomen al complicarii inerente a stiintei: numarul relatiilor dintre obiecte creste destul de repede odata cu cresterea numarului obiectelor -- la grafuri, de pilda, creste patratic.
Ceea ce este insa spectaculos in stiinta tine de unificarile de concepte pe care le opereaza uneori si care simplifica intotdeauna teoriile: mai multe concepte pot fi gindite la un moment dat ca unul singur, fara a reduce citusi de putin capacitatea explicativa a teoriei.

De ce e, in general stresat un copil care invata sa citeasca? Din cauza ca nu a fost pregatit cum trebuie pentru a invata, si fiindca lui nu i se pare important sa faca asta. Un copil nu stie si nici nu poate intelege ca toata istoria (devenirii) umanitatii se invirte in jurul citorva zeci de litere. Asadar, de ce e iritat cel care descopera in camera sa de hotel un nou tip de dus? Fiindca el vrea sa faca dus, nu sa descopere cum functioneaza un nou tip de dus.
In fine, ne-am putea intreba: de ce scriu oamenii noi si noi articole, saptamina de saptamina, cind cele deja scrise par suficiente?

Inflatia de nou poate deveni o problema: noul are efect de excitant asupra oricarui spirit. La inceput poate fi neplacut, dar apoi, odata cu instalarea dependentei, noutatea devine placuta. Internetul este mediul care stimuleaza in cel mai inalt grad apetenta pentru noutate a oamenilor moderni. Sub ofensiva neobosita a noutatilor insa multi dintre noi isi pot pierde busola: fiindca noutatile comune sint in general superficiale si sint livrate in numar foarte mare. Or, intelegerea sau cunoasterea necesita ragaz: ragazul de a reflecta, de a asimila, lega sau potrivi ceea ce primim cu titlu de noutate -- e ca atunci cind un organism care se hraneste are nevoie de timp pentru digestie si sinteza. Caci digestia se refera la dizolvarea si descompunerea hranei in componentele sale elementare, iar sinteza se refera la asamblarea componentelor respective in moleculele proprii organismului.
E bine cunoscut faptul ca, pentru a se dezvolta armonios, corpul nu are nevoie de foarte multa hrana intr-un interval scurt, ci de putina hrana primita periodic. La fel e si cu mintea: sint nu doar inutile, dar contraindicate cantitatile uriase de informatie primite in perioade scurte de timp daca vorbim de educatia unui om -- vezi de pilda eficienta invatarii doar inaintea examenelor. Nu-i nevoie de cantitati mari de informatie zilnica nici macar pentru a ramine la curent cu ceea ce se intimpla in lume.
Dependenta de noutatile usurele -- dependenta de stiri adica -- il aduce pe om in situatia de a incerca sa suplineasca calitatea cu cantitatea, favorizind astfel crearea unui cerc vicios. Urmarind cantitatea el va ajunge incapabil sa mai asimileze corect noile informatii pe care le va acumula in devalmasie.
Pentru a iesi din cerc trebuie sa invatam sa ne sustragem suvoiului informational atunci cind studiem sau lucram -- de pilda sa lasam deoparte sau chiar sa inchidem calculatorul (sau televizorul) atunci cind gindim serios asupra unor probleme importante. S-ar cuveni sa fim ceva mai atenti inclusiv atunci cind apasam butoanele Refresh sau F5, caci aceste butoane dau dependenta.


_______
Observatie facuta la citiva ani dupa scrierea acestui text (e vorba de 01 februarie 2015). Urmarind filmul intilnirii Inapoi la argument la aniversarea a 25 de ani de la aparitia editurii Humanitas, am fost surprins sa aflu ca metafora digestiei facuta de mine aici schematic a fost dezvoltata cu talent literar de catre Gabriel Liiceanu, intr-una dintre cartile sale, cu mult inainte -- Patapievici a citit pasajul respectiv (vezi minutul 45 al filmului).