Argument pentru o alianta puternica intre Religie, Filosofie si Stiinta

Filosofia a murit -- Stephen Hawking

Nu poti anexa ceea ce nu detii. Anexarea e un demers in esenta politic si s-a facut cel mai adesea cu forta. Interesant este ca, dupa atitea mii de ani de alianta intre religios si politic, nu doar religiosii s-au invatat sa anexeze, dar inclusiv filozofii au deprins obiceiul acesta reprobabil si de cel mai multe ori daunator.

Cind Nietzsche gindea ca Dumnezeu e mort el isi punea de fapt problema moralitatii in absenta ideii de Dumnezeu: asta fiindca ideea de Dumnezeu nu poate fi anexata, dupa cum nu te poti apropia de Iisus fara a-l asimila ca filozof, adica fara a-i recunoaste mania -- e vorba de mania lui dar si mania tuturor celor care refuza sa-l asimileze ca filozof. Si nu-i vorba aici doar de a observa limitele evidente ale lui Iisus: el nu spune mare lucru despre filosofia vremii lui si trece sub tacere orice referire la filosofia greaca, despre care se pot spune multe, dar in nici un caz ca era neglijabila. E tulburator faptul ca, in pofida atitor religii si religiosi, in pofida atitor demersuri filozofice presarate prin milenii, inca si astazi intelegem foarte putin din ceea numim religie -- pentru orice om care nu-i impartaseste mania, este evident ca Iisus anexeaza fara drept de apel orice referire filozofica anterioara lui: caci el e cel ce sustine, nu-i asa,

Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.

Spuneam ca nu poti anexa ce nu detii... Privitor la afirmatia lui Hawking, pe de-o parte, intocmai ca in cazul afirmatiei lui Nietzsche, cred ca e mai degraba de discutat. Pe de alta parte, in istorie apar multe incercari de transare timpurie a unor probleme cu-adevarat dificile. In plus, multi dintre noi transeaza ei insisi prea de timpuriu in viata lor spirituala privitor la chestiunile arzatoare, in conditiile in care se dovedesc nepregatiti pentru asta. Exista viata vesnica sau dumnezeu personal? De ce sintem aici? Admitind evolutionismul, are moartea vreun sens spiritual?

Impotriva pripelii multora de a gindi contrariul, e important de admis inca de la bun inceput ca nu se poate afirma ca Hawking e ateu. Din punctul meu de vedere, afirmatia ca "filosofia e moarta" nu e in nici un caz mai tare decit afirmatia "Hristos a inviat". Si cred ca rolul ei dar si intentia lui Hawking se constituie mai degraba intr-o invitatie urgenta la dialog: in acceptiunea antica originara, filosofia, intelegerea tin in mod intim de dialog.
Filosofia moderna incepe ca un firicel de apa ce trece peste un baraj natural imens, cu primul si cel mai de seama filozof existentialist: acesta n-a aparut la sfirsitul secolului al XIX-lea, asa cum s-ar putea crede, ci cu mult inainte. Iisus este cel care deplaseaza inca din antichitate nevoia de intelegere spre nevoia de afect, ridicindu-i pe cei pregatiti sa inteleaga si infantilizindu-i pe ceilalti. Urmeaza generatii intregi de conflicte si neintelegeri, de anexari spirituale de-a lungul fibrelor marilor religii. Nu se va mai face filosofie in afara religiei decit mult mai tirziu, odata cu revenirea fortata la matca filosofiei naturii, mai exact, dupa momentul nasterii stiintei moderne.
Andrei Plesu il intreaba pe Noica cum se raporteaza la Iisus iar Noica ii spune:

Am să-ţi răspund însă indirect. De Platon m-am putut apropia, l-am putut anexa cultural, l-am putut clinti în fiinţa textului lui şi interpreta botezîndu-l cum am vrut, cu numele lui Lysis de pildă, aproape în răspăr cu tradiţia comentatorilor care, de cele mai multe ori, consideră dialogul acesta apocrif, subordonîndu-l oricum Banchetului, în timp ce eu deduc Banchetul din Lysis. Pe Augustin mi-am permis să-l botez, preferînd nu Confesiunile sau De civitate, ci De magistro. Cartea lui Isus, nu cel din Nazaret, cartea lui Isus Cristos n-am îndrăznit niciodată s-o anexez cultural şi simt că n-aş avea niciodată dreptul să fac din ea obiect al hermeneuticii; nu-i pot da numele meu.“

Dupa potopul existentialist provocat de oceanul revarsat odata cu doctrina lui Iisus, oamenilor le-au fost necesari peste o mie de ani pentru a reveni la studiul sistematic al geometriei. Dupa inchiderea oficiala a vestitei academii a lui Platon de catre imparatul crestin Iustinian filosofia nu si-a mai revenit -- isi incepuse deja "cariera" politica --, degenerarea sa culminind cu afirmarea in modernitate a unor filozofi neispraviti ca Marx si Engels care, prin invataturile lor au adus prapadul pe pamint. Unii sustin ca in cei o mie de ani de dinaintea Renasterii filosofia a atins o dezvoltare extraordinara: mi-e greu sa cred, fiindca nu inteleg cum s-ar fi putut intimpla asta ignorind geometria.

Singura ramura filosofica moderna ce a ramas cit de cit sanatoasa este epistemologia, si asta datorita ancorelor sale ferme din domeniul stiintelor naturii. Am observat ca, in vechime, de-a lungul timpului, oricit de infloritoare si sofisticata ar fi fost o cultura, daca ea nu avea ancore epistemologice care sa o tina legata de stiinta -- iar asta se intimpla de obicei daca filosofia e dezvoltata sanatos --, disparitia sa era regula.
Altfel, inclusiv stiinta a avut de pierdut datorita unora dintre dezvoltarile filosofiei moderne continuatoare a liniei de gindire ce a debutat cu Hegel, un precursor al marxismului: in marxism se vorbeste pentru prima oara in termeni ideologici despre alienarea si exploatarea muncii omului. Accelerarea dezvoltarilor existentialiste din filosofie a inceput cu Hegel care, nu atit prin exacerbarea istoricitatii cit mai ales prin asimilarea devenirii umane cu evolutia libertatii din societatile umane, a justificat practic fenomenul modern si inspaimintator al revolutiei, forma sa degenerata fiind anarhia. Revolutia pretinde schimbarea fundamentala a conditiei omului, omul nou avindu-si originea chiar in ceea ce numim revolutie. Ar fi cam mult sa credem ca Hegel a fost primul om nou, e cert insa ca omul nou isi gindeste libertatea ca ideal. Acum stim deja, filosofia lui Hegel a generat primele reactii existentialiste moderne: insa nu increderea in stiinta este aceea care duce la nasterea omului nou asa cum inca mai cred multi, ci centrarea devenirii pe ideea de libertate. Cu toate ca implicatiile libertatii au fost recunoscute ca serioase in mai toate demersurile filozofice incepind de la Platon, prin raportarea devenirii la curentul libertatii ca revolutie se deturneaza, printre altele, sensul originar al demersului filosofic.
E de amintit ca Hegel a avut o instructie teologica, deci, cu toata apetenta sa pentru filosofie, inclinatia sa era una mai degraba spre un soi de idealism afectiv, caci in sens clasic, cu tot canonul sau medieval rigid si auster, crestinismul ramine centrat pe afect. Lucrul nu e evident decit daca mergem mai departe pe firul ideii sale calauzitoare prin care se admite ca idealul omului este libertatea: eliberare poate fi inclusiv emanciparea fata de ideologia religioasa. Totusi, chiar ideologia religioasa crestina vorbeste de eliberarea prin mintuire ca de libertate ca scop, incit, demersul lui Hegel isi are in mod evident chiar aici inspiratia.
Din pacate, Hegel nu doar ca n-a aprofundat geometria, dar, fiindca a trait cu mai bine de o suta de ani inaintea lui Boltzmann, nu a putut intui nici ca in stiinta, libertatea avea sa descrie cel mai bine haosul, agitatia termica: pentru Hegel, statul insemna totusi ordine. Pe de alta parte Hegel a urmarit atent dar fascinat revolutia franceza iar docenta si-a sustinut-o printr-o lucrare in care critica in mod eronat metodele stiintelor naturii dezvoltate de Kepler si Newton. Asa si-a inceput Hegel cariera didactica, parind el insusi sa fi uitat lectia austera a antichitatii: anume ca e lesne dar mai ales indicat sa treci de la geometrie la filosofie, nu invers.

<...> gîndul neşansei de a ajunge la filozofie a celor care au pornit către ea dinspre ştiinţe. Aristotel este primul exemplu, apoi Descartes şi Leibniz, care astăzi ar fi făcut nu filozofie, ci fizică, matematică sau logică. În secolul nostru nici un om de ştiinţă nu a dat filozofie mare şi cazul tipic este poate al lui Heisenberg. Dar de ce se întîmplă aşa? Pentru că filozofia înseamnă mania, nebunie, or nici un om de ştiinţă nu poate avea mania. Aici nu e vorba decît de un divorţ unilateral, pentru că filozofia poate anexa oricînd ştiinţa şi are oricînd de făcut ceva cu ea. Dintr-un singur punct exterior filozofiei poţi ajunge la filozofie: de la teologie. -- C.Noica (v. Jurnalul de la Păltiniş al lui Gabriel Liiceanu)

Probabil in virtutea unui principiu al cauzalitatii, si din cauza ca religia a precedat cronologic filosofia, Noica pretinde ca doar de la teologie poti ajunge la filosofie. Dar acel principiu nu se aplica conceptelor care sint atemporale.
Am vazut ca filosofia singura poate esua lamentabil in ideologie. Dar, desi esecul stiintei e tot ideologia, ideologia ramine mereu exterioara stiintei -- stiinta nu poate deforma sufletul: mania insa il poate ucide. Altfel, inca de la Marx si Engels se tot incearca anexarea stiintei, dar stiinta este si ramine indigesta pentru orice spirit ideologic. In fapt, singurul mod prin care poti combate in mod eficace orice fel de ideologie e stiinta.

Nu trebuie sa cadem aici in capcana comuna prin care, in modernitate se admite discriminarea caricaturala dintre diferitele domenii de studiu si in care, sub motiv ca proiectul omului universal a esuat, filosofia sa fie gindita separat de stiinta. Caci filosofia nu e si nici n-a fost vreodata un domeniu oarecare: iata lectia marxist-leninista, una dintre cele mai usturatoare pe care umanitatea le putea primi si care e intim legata tocmai de esecul rasunator al filosofiei -- anticorpii filosofiei impotriva ideologiei fusesera eliminati odata cu atenuarea rolului formator al stiintei.

Mai mult ca oricind este necesar ca filosofia, inclusiv in "specializarile" sale de orientare existentialista sa refaca legaturile sale cu domeniul stiintelor naturii: lasind la o parte epistemologia care e vazuta uneori ca o sora vitrega, filosofia s-a rupt din pacate nu doar de literatura, dar inclusiv de stiinta.

Ceea ce se detaseaza ca fenomen calauzitor in societatile umane este dialogul -- vorbim de pilda de schimbul perpetuu dintre mediile anarhice ale societatii si cele ordonate sau conservatoare, avind mereu ca sens orientarea dinspre dezordonat spre ordonat. Caci evolutia tuturor societatilor sanatoase este una dinspre dezordine inspre ordine. Individul insusi este de fapt manifestarea schimbului permanent dintre mediul agitatiei termice si structura sa ADN -- cu toata ordinea din lume, fara agitatia termica, aparitia celulelor ar fi fost de negindit, dar sensul miscarii este cel inspre sursa ordinii.

Poate ca filosofia a murit iar Hristos n-a inviat: putem insa invia filosofia intorcindu-ne la dialog. Asta se face lasind mai intii loc de dialog. Optind insa in mod constient si de timpuriu pentru o ideologie hard, de pilda sa fii ateu, crestin, musulman, iudeu, s.a.m.d, inseamna sa nu mai lasi loc de dialog cel putin intr-una dintre chestiunile esentiale.

Spiritual, omul cauta sursa ordinii iar asta o face uzind de libertatile pe care le are deja, renuntind la libertatile nefolositoare sau cistigind arareori si din greu libertati ce par nefolositoare. Renuntarea se face prin negocierea continua cu sine si cu lumea. Democratizarea societatilor constituie o asemenea negociere a libertatilor.
Einstein vedea posibilitatea cunoasterii ca pe un miracol: ea a ramas si pentru noi un miracol si va ramine asa inca multe generatii de-acum incolo -- acesta e doar unul dintre motivele pentru care ateismul nu se sustine. Mai mult, afirmind ca nu exista vreun demers logic de la fapte la teorie Einstein aduce un sprijin nesperat celor care au incredere in metafizica, in plina modernitate: daca filozofii ar fi fost ceva mai receptivi la contributiile consistente ce veneau dinspre stiinta prin epistemologie ei ar fi inteles probabil mult mai devreme ca filosofia e in siguranta in fata materialismului sau a empirismului. Insa de la renasterea moderna a existentialismului filozofii au inceput sa priveasca cu superioritate si neincredere spre dezvoltarile din stiinta, cei mai multi dintre ei fiind interesati de parerile fizicienilor privind religia sau Dumnezeu doar "la nivel anecdotic". Ce poate sti, la urma urmelor despre suflet un om de stiinta? Sau despre suferinta? Sau despre iubire? Nu mare lucru, si, culmea, el si recunoaste asta. El recunoaste insa de fapt ca inca n-a venit timpul pentru asta, mai precis ca mai sint multe de facut in stiinta pentru a ne putea apropia dintr-o perspectiva potrivita de subiectele sensibile amintite.

Revenind in modernitate, vedem limpede ca dialogul spiritual este cel intre afect si intelegere, cu sensul dinspre afect inspre intelegere: daca-i vorba de oameni, desi afectivitatea in exces duce invariabil la disolutie, demersul intelegerii nu poate insemna niciodata incremenire, fiindca intelegerea nu ajunge niciodata sa fie in exces. V-ati putea intreba atunci cum sau cind anume poate ajunge afectul sa fie in exces. Raspunsul e acum la indemina si se refera la situatia in care afectul nu mai e acoperit in mod natural de intelegere -- asta se intimpla in mai toate demersurile existentialiste. Demersul lui Noica insusi a fost unul de tip existentialist, caci Gabriel Liiceanu spune despre Noica:

Istoria unui popor este, deci, istoria culturii sale. Noica a făcut din această propoziţie o propoziţie existenţială; şi-a asumat-o, adică, pînă într-atît, încît a mărturisit pentru ea prin ordinea interioară şi exterioară a vieţii sale. A ales să slujească cultura română cu o patimă care dovedea că se află în joc nu cultura pur şi simplu, în sensul acela puţin superficial în care o invocăm în mod obişnuit, ci însăşi fiinţa unei comunităţi căreia numai cultura îi dădea adîncime şi gradul de certitudine al unei esenţe. Altminteri nu am putea înţelege tenta de misionarism care stăruie asupra principalelor momente ale vieţii sale şi asupra operei înseşi. O anumită febrilitate a ctitoririi (proiecte de institute, ediţii şi „şcoli de înţelepciune“), precum şi strădania, oarecum disperată, de a crea „o cultură adevărată“ — în locul uneia ameninţate cînd de lăutărism şi facilitate, cînd de erudiţie şi sterilitate, vin la el din teama că la „Judecata de Apoi a istoriei universale“ nu vom avea documentele necesare pentru a ne justifica dreptul la existenţă şi că vom rămîne „un simplu sat pierdut în istorie“.

Recitim sfirsitul unui gind anterior de-al lui Noica:

Aici nu e vorba decît de un divorţ unilateral, pentru că filozofia poate anexa oricînd ştiinţa şi are oricînd de făcut ceva cu ea. Dintr-un singur punct exterior filozofiei poţi ajunge la filozofie: de la teologie

Asadar il inteleg pe Hawking atunci cind afirma ca filosofia a murit. Intii ca, spre deosebire de Hegel care a criticat la tinerete demersurile filosofiei naturii ale lui Kepler si Newton, cind in materia stiintelor naturii el era un neofit, Hawking face afirmatia sa socanta la aproape 70 de ani -- drept e ca pina acum afirmatia sa era una eufemistica, de tipul celei prin care constata decaderea filosofiei: astfel incit nu se poate afirma ca Hawking s-a sustras pina acum dialogului, calea regala a filosofiei. Dar apoi, el intuieste perfect libertatea exorbitanta pe care si-a luat-o filosofia. Hawking a facut mult pentru popularizarea stiintei: a facut si citiva pasi, fie si timizi, daca nu spre marea filosofie, macar pe un teren epistemologic. Insa terenul pe care a pasit el era aproape gol, caci astazi aproape toti filozofii care nu se pretind existentialisti cauta mai degraba matricea politica, cea a limbajului sau a religiei. Iar omul de stiinta are nevoie in momentele de dificultate de limpeziri epistemologice pe care nu le poate obtine decit prin dialog. Insa cu cine sa dialoghezi daca filozofii ocolesc stiinta?
Fizica de azi este intr-o criza de proportii, caci noile teorii sint extrem de tehnice si nu dau rezultate. Fizicienii sint pe buna dreptate frustrati, ba unii dintre ei recunosc cu onestitate ca o buna parte din esec li se datoreaza. Pe de alta parte, atunci cind filosofia ramine in urma, stiinta se dezvolta malformat si de o maniera complicata. Doar exercitiul epistemologic poate simplifica sistematic lucrurile facind posibila descoperirea stiintifica autentica.
Poate ca filozofii se jeneaza sa strige ca lucrurile s-au complicat monstruos: n-ar trebui, caci nu e firesc ca lucrurile sa se complice monstruos daca vorbim de intelegere, de stiinta. Poate ca filozofii se jeneaza ca au pierdut contactul cu stiinta: asta ar trebui sa-i motiveze sa recupereze, nu sa-i indeparteze si mai mult.

<...> strania mea întîlnire cu matematicile, zidul pe care am vrut să-l trec toată viaţa şi de care m-am izbit constant, dorind poate, în felul acesta, să refac ceea ce mi-a apărut tot timpul ca ipostaza ideală a spiritului, formula sa dublă, de tip pascalian. Or, cel puţin al său esprit de géometrie e sigur că l-am ratat. -- C.Noica (v. Jurnalul de la Păltiniş al lui Gabriel Liiceanu)

In fine, cred ca demersul lui Hawking este analog celui al lui Nietzsche si arunca in dezbatere urmatoarea problema:

Se poate face stiinta fara filosofie?

Desi este evident pentru cei moderni ca putem avea moralitate dar si religie fara ideea de Dumnezeu personal, e de presupus ca nu putem avea stiinta fara filosofie: asta nu inseamna insa ca am putea sa omitem dialogul sau argumentatia care sa refaca legaturile naturale dintre stiinta si filosofie.
Cred ca ar fi fost mai interesant daca Hegel ar fi fost preocupat de libertatea filozofului, mai degraba decit de identificarea libertatii ca ideal al omului social. De pilda, inca multi dintre filozofi se simt liberi sa-l asimileze pe Iisus ca om, dar, din cauza lipsei de libertate, nu indraznesc sa-l asimileze ca filozof: cei credinciosi de teama, cei atei, din condescendenta. Daca Hegel ar fi dezvoltat mai atent ideile legate de libertate, poate ca Marx si Engels nu si-ar mai fi luat libertatea de a confunda filosofia cu ideologia: dupa cum am vazut insa, chiar startul lui Hegel fusese unul nepotrivit, pe linga geometrie. Iisus barem n-a avut acces la geometrie, dar tot a intuit mai bine decit Hegel, si asta cu aproape doua milenii inainte:

Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.

Ne-am putea intreba daca la un moment dat, nu ar fi posibila o relatie de putere intre politica si stiinta ca experiment social major: variantele de pina acum au fost, in ordine cronologica, religie-politica si filosofie-politica, prima furnizindu-ne modelul monarhiei iar a doua modelul republican, ambele admitind variante degenerate, e vorba de monarhia absoluta, respectiv comunism. Si fiindca in materie de degenerare lucrurile au mers din rau in mai rau, nimeni nu ar vrea probabil sa stie cum ar arata varianta degenerata a relatiei de putere politica-stiinta si ar fi de aceea foarte nimerit ca, inainte de a incerca orice dezvoltare in acest sens, sa ne gindim mult si bine la tot ce ar putea insemna asa ceva. Pentru asta s-ar cuveni mai intii sa renormalizam relatiile intre aceste trei domenii de referinta, religie, filosofie, stiinta, si sa unificam ce avem de unificat: caci numai impreuna vor putea cele trei sa controleze, in sfirsit, politica. Doar asa vom putea avea pretentia ca am invatat ceva din primele doua experimente sociale generice, si poate ca doar asa s-ar evita un al treilea experiment social de proportii care ar insemna probabil sfirsitul. Pe de-o parte, avertismentul grav al istoriei este acela ca politica se va alia cu oricine va servi intereselor sale de moment, iar pe de alta parte, este din ce in ce mai evident, stiinta este in acest moment cel mai puternic domeniu dintre cele trei: nu am vrea sa devina prea curind aliatul politicii. Si poate ca prima masura inteleapta ar fi aceea de a raci relatiile acestor domenii cu politica: intr-o prima etapa, nici oamenii religiosi, nici filozofii si nici oamenii de stiinta n-ar mai trebui sa faca politica. Fiindca, desi astazi spunem ca statele moderne sint seculare iar oamenii religiosi nu mai fac politica, aceiasi oameni continua sa gindeasca intocmai ca niste politicieni revendicind fara drept de apel accesul la transcendent si fac asta raminind comod in dogme ce au devenit intre timp de nesustinut; filozofii fac si ei politica de vreme ce continua sa pretinda in mod superior si agresiv anexarea stiintei. Imbatati cu apa rece de la dusul lui Nietzsche, ateii contropiti de stiinta insista intocmai ca niste politicieni: nu doar ideea de Dumnezeu personal e depasita, dar religia e superflua.

Constatam ca:
Religia nu poate disparea fiindca atit filosofia cit si stiinta sint ancorate ferm in transcendent (vezi chiar credintele primare de la care pornesc): filosofia nu poate disparea fiindca atit religia cit si stiinta au nevoie de critica si dialog: stiinta nu poate disparea fiindca atit religia cit si filosofia au nevoie de adevar.

Dialogul ar putea incepe cu propuneri de compromis care sa ia in considerare chiar neajunsurile amintite mai sus. De pilda, religia ar putea pretinde absolutul in materie de transcendenta dar ar putea renunta la pretentia existentei unui dumnezeu personal si la toata dogmatica fara sens, recuperindu-l pe Iisus ca filozof si cerind pentru asta ajutor din partea filozofilor -- asta neinsemnind cumva ca pretentia opusa, anume aceea care sustine eliminarea cu totul a ideii de dumnezeu personal ar fi neaparat una buna. Filosofia ar putea incepe un proces amplu de dezideologizare a tuturor demersurilor sale cerind ajutor oamenilor de stiinta dar s-ar cuveni atunci sa renunte la pretentia stupida de anexare a stiintei. Oamenii de stiinta ar trebui sa admita ca religia nu poate fi eliminata prin nici un fel de demers rational si ca, chiar daca unii dintre ei au impresia ca a murit, filosofia ar putea fi reinviata prin simplul dialog cu filozofii dar si cu oamenii autentic religiosi. Caci oamenii autentic religiosi, filozofii autentici si oamenii de stiinta autentici ar trebui sa inceapa sa se recunoasca unii pe altii. Cind se va intimpla asta, politica va servi in sfirsit, nu va mai stapini.

(La textul de mai sus am lucrat de-a lungul mai multor zile, in perioada 21-26 mai)