Science is the best thing we can do. And I think it is better for men to seek order in a chaotic manner instead to study chaos in an orderly fashion.

Tuesday, May 24, 2011

Revenire la om

De multe ori de-a lungul timpului mi-am imaginat ca as putea sa-mi dezvolt ideile intr-un dialog fie si imaginar cu oamenii remarcabili contemporani. De fapt, multe dintre ideile venite de-a lungul timpului sint reactii la idei, articole, demersuri ale unora dintre ei.
Pe de alta parte, nu ma vad luind un text oarecare scris de un om remarcabil pentru ca, pornind de el, sa-mi dezvolt in mod natural gindurile. Caci gindesc ca textul trebuie sa aiba un cirlig, un ce incitant sau inconsecvent in chiar mediul sau, ori sa contina diferente mari fata de opiniile mele. Ce-i drept, inconsecventele oamenilor remarcabili sint greu de pus in evidenta fiindca sint rare si, fireste, involuntare.

Gabriel Liiceanu spune:
Umanismul este o inventie neotestamentara, secularizata in epoca moderna si folosita tacit ca metafizica pentru doctrina statului modern si a societatilor democratice. Cind se spune ca umanismul a devenit religia societatii moderne nu inseamna ca omul a luat locul lui Dumnezeu, ci doar ca ipoteza "altului" absolut nu este permisa si, ca atare, crima nu poate fi justificata. Umanismul s-a nascut dintr-o religie a iubirii pentru a deveni in cele din urma, ca iluminism (Kant), doctrina a ratiunii universale si lege morala absoluta.
Asadar, crestinismul; spre deosebire de umanismul elin (paideia) si cel roman, crestinismul este primul umanism real: Evangheliile exclud programatic violenta si crima din economia faptei umane. Mai mult, el este singurul umanism care incearca sa anihileze "anti-omul" fara violenta. De altminteri nimanui nu-i este retrasa apriori scinteia umanului. Prin generarea caintei, crestinismul incearca sa aboleasca "marea diferenta" si sa suprime "camuflajul". Mintea si sufletul unui om tind sa devina o locuinta cu peretii de sticla. Tilharul, omucigasul, tirfa redevin prin cainta ceea ce in fond ei nu au incetat sa fie -- oameni -- si refac, ca "rataciti" reveniti in turma, unitatea pierduta o vreme a speciei in fata lui Dumnezeu Unul.
Acestui umanism sublim nu numai ca nu i-a reusit suprimarea "marii diferente" (cainta si conversiunea dovedindu-se a fi o sarcina infinita, pe care anti-omul nu a preluat-o decit accidental ca fiind a lui), dar el nu a izbutit nici in partea cealalta, a omului devenit crestin. Acesta sfirseste prin a ajunge "soldat al credintei" nu numai pentru ca sa se apere si sa salveze viata, ci deopotriva ca sa impuna, sa cucereasca, sa pedepseasca. Cel mai pur umanism al lumii termina prin a recurge la crima pentru a sluji un ideal din care crima era exclusa.

Sau
Vrind sa-mi explice ceea ce traiseram in secolul trecut, Glucksmann mi-a spus la un moment dat, in decembrie '89 cind ne-am cunoscut: "Hitler c'est moi. Stalin c'est moi. Mao c'est moi." <...> Acest lucru vrea sa spuna ca in fiecare dintre noi sta la pinda Raul, ca in adincurile fiecaruia dintre noi zace -- putind fi oricind activat -- Hitler, Stalin, Mao, criminalul, tortionarul, violatorul. Lucrul mi se pare o enormitate. Cunosc o droaie de oameni care nu ar fi putut, nu pot si nu vor putea in veci -- prin libera alegere -- sa practice falaqa (tortura prin bataie la talpi), sa omoare pentru a impune o idee, sa toarne sau sa violeze. Cred, dimpotriva, ca toti cei care pot face asemenea lucruri sint integrati printr-un pasaport fals in specia numita "om", cred sus si tare ca ei nu sint "oameni", ca traiesc printr-un enorm camuflaj la adapostul acestui cuvint si ca ei sint cu atit mai nocivi cu cit acest camuflaj este obiectiv posibil si cu cit oamenii nu au curajul sa-l denunte ca atare, sa treaca dincolo de el si -- dincolo de masca -- sa accepte si sa proclame existenta "anti-omului".

Daca sint de acord ca crestinismul a esuat in programul sau atunci cind vorbim de extreme, n-as fi la fel de transant daca-i vorba de oamenii obisnuiti. Faptul insa ca esueaza in cazul oamenilor neobisnuiti este pentru mine suficient pentru a fi invalidat ca program.
Ma pot impaca cu ideea existentei camuflajului. As putea spune ca, chiar daca nu in fiecare dintre noi sta la pinda Hitler, Stalin sau Mao, fiecare dintre noi traieste mai mult sau mai putin camuflat, interesele putind sa ne aduca la conflicte aprige. Pe de-o parte, calitatea de om trebuie dovedita prin fapte, nefiind apriorica: pe de alta parte, nu poti retrage ceea ce nu a fost dovedit. Dar dovada sau confirmarea umanitatii cuiva se afla, de regula, dincolo de orizontul existentei individuale: de regula, spunem ca stim ca au fost oameni despre unii dintre cei care nu mai sint. Ei bine, aceasta este doar prima posibilitate.
Referitor la a doua. As observa mai intii o contradictie in textul lui Gabriel Liiceanu. Ni se arata acolo care sint originile umanismului secularizat, e vorba de crestinism. Neintelegerea se ascunde in chiar fraza aceasta:
De altminteri nimanui nu-i este retrasa apriori scinteia umanului.

Caci ideea originara nu era aceea ca "nimanui nu-i este retrasa apriori scinteia umanului", ci aceea ca "nimanui nu-i este retrasa apriori scinteia divina", fiindca posibilitatea mintuirii in pofida oricarei grozavii infaptuite -- conditia fiind cainta --, este aceea care garanteaza, in viziunea crestina, supravietuirea legaturii dintre om si Dumnezeu.
Avem, asadar, doua posibilitati: prima e aceea excesiv de circumspecta, in care nu se atribuie in mod aprioric calitatea de om. A doua, optimista de-a dreptul, este aceea care subintelege nu doar ca se atribuie in mod aprioric calitatea de om, dar ca fiecare om are in el scinteia de divinitate. Asa se face ca oamenii ii gindesc pe cei ca Hitler, Stalin sau Mao ca pe genii ale raului, in conditiile in care acestia au fost doar niste oameni neispraviti. Geniul trimite, fireste, la scinteia divina si de aceea, omul obisnuit mai degraba demonizeaza pe cineva rau decit il judeca, mai ales ca crestinismul subliniaza ca demersul de judecare referitor la celalalt e cel putin pripit.
Avem, astfel, o multime de neintelegeri din cauza lipsei de economie a ideilor dar si datorita lipsei de echilibru: nu doar cultura populara, dar cultura in genere are inclinatia catre extreme. Altfel, multe s-ar fi simplificat pe lume daca am fi admis calea de mijloc prin atribuirea apriorica a calitatii de om, lasind deoparte scinteia divina dar si sub-omul (sau anti-omul).

Sunday, May 22, 2011

Nimic nou despre noutate

Se stie ca de multe ori, atunci cind avem de rezolvat o problema dificila e foarte important sa punem corect intrebarea. Pe de alta parte, in stiinta, se spune adesea ca important e sa gasesti problemele corect puse: nici prea complicate, pentru a putea fi rezolvate, nici prea simple, pentru a nu cadea in trivial. A pune intrebarile corecte nu se invata inca la scoala, desi la scoala se fac si cursuri de filosofie.

Pe de alta parte, ramine mereu importanta acceptiunea termenilor, definirea lor corecta.
Cita noutate suporta omul? Iata o intrebare spectaculoasa. Si nu mi-a aparut asa de la inceput, desi, inca de la inceput m-a incitat. Intrebarea asta este insa una dintre intrebarile cele mai frumoase si mai profunde pe care le-am gasit formulate in ultimul timp. E tipul de intrebare care poate duce la dezvoltarea unui domeniu. Dar intrebarea asta sta la confluenta mai multor cimpuri de interes.

Mai intii ar trebui sa intelegem la ce se refera in genere noutatea. Caci nu e banal sa intelegem asta, si vom vedea de ce. Ati putea incerca sa definiti noutatea, dar veti vedea ca nu e deloc simplu. Gindind naiv, am putea crede ca noutate e ceva ce nu s-a mai vazut, insa demersul asta mai mult ne incurca, fiindca ne invirtim cumva intr-un cerc: cum definim ce nu s-a mai vazut? Pe de alta parte, putem gindi noutatea autentica ca pe ceva rupt de lume, sau, cum se sugera la un moment dat ca pe ceva nepamintean. Sa ne gindim insa cum ar putea arata ceva nepamintean si ce ar insemna asta. Acel ceva ar putea fi alcatuit dintr-un fel de materie necunoscuta si s-ar putea manifesta intr-un mod de neinteles pentru noi. Ne-am putea gindi de pilda la un fel de materie exotica studiata intens de catre fizicieni, de pilda la materia neagra, dar la fel de bine am putea admite ca genul asta de demers e unul nefolositor. Sa revenim insa la dus: e dusul facut dintr-o materie stranie? Nu. Sint tevi de metal si diverse imbinari sau butoane de plastic. Asadar, nu e important materialul, ci mai degraba functionalitatea. Iar daca avem in minte ceea ce ne sugera Schrödinger despre cercetare -- anume ca important nu e sa vedem ce n-a vazut nimeni, ci sa vedem asa cum n-a vazut nimeni ceva ce vede toata lumea --, atunci incepem sa intelegem. Noutatea tine mai degraba de felul in care functioneaza lucrurile, mai precis de felul in care ele sint legate. Atunci cind un cercetator face o descoperire, el lucreaza cu concepte si obiecte indeobste cunoscute, punind de fapt in evidenta mai degraba o relatie noua, adica pune in legatura lucruri care pina la el nu erau legate. La fel functioneaza si mintea noastra, caci noutatea apare in masura in care facem noi conexiuni.
Am redus noutatea la noutatea unor legaturi si lucrurile s-au simplificat enorm, fiindca stim foarte bine cum sa definim o noua relatie intre mai multe obiecte cunoscute. Sa ne gindim la copilul care invata sa citeasca: el invata mai intii literele pe care mai apoi se deprinde sa le relationeze intr-un anume fel: nu orice combinatie de litere formeaza o grupare cu sens, adica un cuvint. Cu toata fragezimea mintii sale, copilul este supus unui stres atunci cind e condus de adult in demersul de descoperire a relatiilor dintre litere si este evident ca, desi exista variatii de la copil la copil in asimilarea vocabularului, nici un copil nu poate asimila toate cuvintele instantaneu.

Sa revenim acum la intrebarea noastra si sa incercam sa o facem mai precisa. Ne intereseaza cantitatea de noutate suportata de om insa aceasta devine relevanta daca e raportata la timp. Cita noutate suporta omul intr-o perioada de timp oarecare? Intrebarea sugereaza deja ca ar exista o limita si putem sa intuim ca limita difera in functie de virsta si pregatirea omului. Iar cind spunem pregatire trebuie sa avem in vedere inclusiv disponibilitatea sa pentru nou, adica pentru noi relationari. Oricum ar sta lucrurile insa, important este faptul ca, despre oricine ar fi vorba, avem intotdeauna o limita.

O observatie interesanta e legata de complexitatea crescinda a stiintei pe masura dezvoltarii sale. Ei bine, din noua perspectiva a definirii noutatii putem acum intelege acest fenomen al complicarii inerente a stiintei: numarul relatiilor dintre obiecte creste destul de repede odata cu cresterea numarului obiectelor -- la grafuri, de pilda, creste patratic.
Ceea ce este insa spectaculos in stiinta tine de unificarile de concepte pe care le opereaza uneori si care simplifica intotdeauna teoriile: mai multe concepte pot fi gindite la un moment dat ca unul singur, fara a reduce citusi de putin capacitatea explicativa a teoriei.

De ce e, in general stresat un copil care invata sa citeasca? Din cauza ca nu a fost pregatit cum trebuie pentru a invata, si fiindca lui nu i se pare important sa faca asta. Un copil nu stie si nici nu poate intelege ca toata istoria (devenirii) umanitatii se invirte in jurul citorva zeci de litere. Asadar, de ce e iritat cel care descopera in camera sa de hotel un nou tip de dus? Fiindca el vrea sa faca dus, nu sa descopere cum functioneaza un nou tip de dus.
In fine, ne-am putea intreba: de ce scriu oamenii noi si noi articole, saptamina de saptamina, cind cele deja scrise par suficiente?

Inflatia de nou poate deveni o problema: noul are efect de excitant asupra oricarui spirit. La inceput poate fi neplacut, dar apoi, odata cu instalarea dependentei, noutatea devine placuta. Internetul este mediul care stimuleaza in cel mai inalt grad apetenta pentru noutate a oamenilor moderni. Sub ofensiva neobosita a noutatilor insa multi dintre noi isi pot pierde busola: fiindca noutatile comune sint in general superficiale si sint livrate in numar foarte mare. Or, intelegerea sau cunoasterea necesita ragaz: ragazul de a reflecta, de a asimila, lega sau potrivi ceea ce primim cu titlu de noutate -- e ca atunci cind un organism care se hraneste are nevoie de timp pentru digestie si sinteza. Caci digestia se refera la dizolvarea si descompunerea hranei in componentele sale elementare, iar sinteza se refera la asamblarea componentelor respective in moleculele proprii organismului.
E bine cunoscut faptul ca, pentru a se dezvolta armonios, corpul nu are nevoie de foarte multa hrana intr-un interval scurt, ci de putina hrana primita periodic. La fel e si cu mintea: sint nu doar inutile, dar contraindicate cantitatile uriase de informatie primite in perioade scurte de timp daca vorbim de educatia unui om -- vezi de pilda eficienta invatarii doar inaintea examenelor. Nu-i nevoie de cantitati mari de informatie zilnica nici macar pentru a ramine la curent cu ceea ce se intimpla in lume.
Dependenta de noutatile usurele -- dependenta de stiri adica -- il aduce pe om in situatia de a incerca sa suplineasca calitatea cu cantitatea, favorizind astfel crearea unui cerc vicios. Urmarind cantitatea el va ajunge incapabil sa mai asimileze corect noile informatii pe care le va acumula in devalmasie.
Pentru a iesi din cerc trebuie sa invatam sa ne sustragem suvoiului informational atunci cind studiem sau lucram -- de pilda sa lasam deoparte sau chiar sa inchidem calculatorul (sau televizorul) atunci cind gindim serios asupra unor probleme importante. S-ar cuveni sa fim ceva mai atenti inclusiv atunci cind apasam butoanele Refresh sau F5, caci aceste butoane dau dependenta.


_______
Observatie facuta la citiva ani dupa scrierea acestui text (e vorba de 01 februarie 2015). Urmarind filmul intilnirii Inapoi la argument la aniversarea a 25 de ani de la aparitia editurii Humanitas, am fost surprins sa aflu ca metafora digestiei facuta de mine aici schematic a fost dezvoltata cu talent literar de catre Gabriel Liiceanu, intr-una dintre cartile sale, cu mult inainte -- Patapievici a citit pasajul respectiv (vezi minutul 45 al filmului).

Friday, May 20, 2011

Argument pentru o alianta puternica intre Religie, Filosofie si Stiinta

Filosofia a murit -- Stephen Hawking

Nu poti anexa ceea ce nu detii. Anexarea e un demers in esenta politic si s-a facut cel mai adesea cu forta. Interesant este ca, dupa atitea mii de ani de alianta intre religios si politic, nu doar religiosii s-au invatat sa anexeze, dar inclusiv filozofii au deprins obiceiul acesta reprobabil si de cel mai multe ori daunator.

Cind Nietzsche gindea ca Dumnezeu e mort el isi punea de fapt problema moralitatii in absenta ideii de Dumnezeu: asta fiindca ideea de Dumnezeu nu poate fi anexata, dupa cum nu te poti apropia de Iisus fara a-l asimila ca filozof, adica fara a-i recunoaste mania -- e vorba de mania lui dar si mania tuturor celor care refuza sa-l asimileze ca filozof. Si nu-i vorba aici doar de a observa limitele evidente ale lui Iisus: el nu spune mare lucru despre filosofia vremii lui si trece sub tacere orice referire la filosofia greaca, despre care se pot spune multe, dar in nici un caz ca era neglijabila. E tulburator faptul ca, in pofida atitor religii si religiosi, in pofida atitor demersuri filozofice presarate prin milenii, inca si astazi intelegem foarte putin din ceea numim religie -- pentru orice om care nu-i impartaseste mania, este evident ca Iisus anexeaza fara drept de apel orice referire filozofica anterioara lui: caci el e cel ce sustine, nu-i asa,
Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.

Spuneam ca nu poti anexa ce nu detii... Privitor la afirmatia lui Hawking, pe de-o parte, intocmai ca in cazul afirmatiei lui Nietzsche, cred ca e mai degraba de discutat. Pe de alta parte, in istorie apar multe incercari de transare timpurie a unor probleme cu-adevarat dificile. In plus, multi dintre noi transeaza ei insisi prea de timpuriu in viata lor spirituala privitor la chestiunile arzatoare, in conditiile in care se dovedesc nepregatiti pentru asta. Exista viata vesnica sau dumnezeu personal? De ce sintem aici? Admitind evolutionismul, are moartea vreun sens spiritual?

Impotriva pripelii multora de a gindi contrariul, e important de admis inca de la bun inceput ca nu se poate afirma ca Hawking e ateu. Din punctul meu de vedere, afirmatia ca "filosofia e moarta" nu e in nici un caz mai tare decit afirmatia "Hristos a inviat". Si cred ca rolul ei dar si intentia lui Hawking se constituie mai degraba intr-o invitatie urgenta la dialog: in acceptiunea antica originara, filosofia, intelegerea tin in mod intim de dialog.
Filosofia moderna incepe ca un firicel de apa ce trece peste un baraj natural imens, cu primul si cel mai de seama filozof existentialist: acesta n-a aparut la sfirsitul secolului al XIX-lea, asa cum s-ar putea crede, ci cu mult inainte. Iisus este cel care deplaseaza inca din antichitate nevoia de intelegere spre nevoia de afect, ridicindu-i pe cei pregatiti sa inteleaga si infantilizindu-i pe ceilalti. Urmeaza generatii intregi de conflicte si neintelegeri, de anexari spirituale de-a lungul fibrelor marilor religii. Nu se va mai face filosofie in afara religiei decit mult mai tirziu, odata cu revenirea fortata la matca filosofiei naturii, mai exact, dupa momentul nasterii stiintei moderne.
Andrei Plesu il intreaba pe Noica cum se raporteaza la Iisus iar Noica ii spune:
Am să-ţi răspund însă indirect. De Platon m-am putut apropia, l-am putut anexa cultural, l-am putut clinti în fiinţa textului lui şi interpreta botezîndu-l cum am vrut, cu numele lui Lysis de pildă, aproape în răspăr cu tradiţia comentatorilor care, de cele mai multe ori, consideră dialogul acesta apocrif, subordonîndu-l oricum Banchetului, în timp ce eu deduc Banchetul din Lysis. Pe Augustin mi-am permis să-l botez, preferînd nu Confesiunile sau De civitate, ci De magistro. Cartea lui Isus, nu cel din Nazaret, cartea lui Isus Cristos n-am îndrăznit niciodată s-o anexez cultural şi simt că n-aş avea niciodată dreptul să fac din ea obiect al hermeneuticii; nu-i pot da numele meu.“

Dupa potopul existentialist provocat de oceanul revarsat odata cu doctrina lui Iisus, oamenilor le-au fost necesari peste o mie de ani pentru a reveni la studiul sistematic al geometriei. Dupa inchiderea oficiala a vestitei academii a lui Platon de catre imparatul crestin Iustinian filosofia nu si-a mai revenit -- isi incepuse deja "cariera" politica --, degenerarea sa culminind cu afirmarea in modernitate a unor filozofi neispraviti ca Marx si Engels care, prin invataturile lor au adus prapadul pe pamint. Unii sustin ca in cei o mie de ani de dinaintea Renasterii filosofia a atins o dezvoltare extraordinara: mi-e greu sa cred, fiindca nu inteleg cum s-ar fi putut intimpla asta ignorind geometria.

Singura ramura filosofica moderna ce a ramas cit de cit sanatoasa este epistemologia, si asta datorita ancorelor sale ferme din domeniul stiintelor naturii. Am observat ca, in vechime, de-a lungul timpului, oricit de infloritoare si sofisticata ar fi fost o cultura, daca ea nu avea ancore epistemologice care sa o tina legata de stiinta -- iar asta se intimpla de obicei daca filosofia e dezvoltata sanatos --, disparitia sa era regula.
Altfel, inclusiv stiinta a avut de pierdut datorita unora dintre dezvoltarile filosofiei moderne continuatoare a liniei de gindire ce a debutat cu Hegel, un precursor al marxismului: in marxism se vorbeste pentru prima oara in termeni ideologici despre alienarea si exploatarea muncii omului. Accelerarea dezvoltarilor existentialiste din filosofie a inceput cu Hegel care, nu atit prin exacerbarea istoricitatii cit mai ales prin asimilarea devenirii umane cu evolutia libertatii din societatile umane, a justificat practic fenomenul modern si inspaimintator al revolutiei, forma sa degenerata fiind anarhia. Revolutia pretinde schimbarea fundamentala a conditiei omului, omul nou avindu-si originea chiar in ceea ce numim revolutie. Ar fi cam mult sa credem ca Hegel a fost primul om nou, e cert insa ca omul nou isi gindeste libertatea ca ideal. Acum stim deja, filosofia lui Hegel a generat primele reactii existentialiste moderne: insa nu increderea in stiinta este aceea care duce la nasterea omului nou asa cum inca mai cred multi, ci centrarea devenirii pe ideea de libertate. Cu toate ca implicatiile libertatii au fost recunoscute ca serioase in mai toate demersurile filozofice incepind de la Platon, prin raportarea devenirii la curentul libertatii ca revolutie se deturneaza, printre altele, sensul originar al demersului filosofic.
E de amintit ca Hegel a avut o instructie teologica, deci, cu toata apetenta sa pentru filosofie, inclinatia sa era una mai degraba spre un soi de idealism afectiv, caci in sens clasic, cu tot canonul sau medieval rigid si auster, crestinismul ramine centrat pe afect. Lucrul nu e evident decit daca mergem mai departe pe firul ideii sale calauzitoare prin care se admite ca idealul omului este libertatea: eliberare poate fi inclusiv emanciparea fata de ideologia religioasa. Totusi, chiar ideologia religioasa crestina vorbeste de eliberarea prin mintuire ca de libertate ca scop, incit, demersul lui Hegel isi are in mod evident chiar aici inspiratia.
Din pacate, Hegel nu doar ca n-a aprofundat geometria, dar, fiindca a trait cu mai bine de o suta de ani inaintea lui Boltzmann, nu a putut intui nici ca in stiinta, libertatea avea sa descrie cel mai bine haosul, agitatia termica: pentru Hegel, statul insemna totusi ordine. Pe de alta parte Hegel a urmarit atent dar fascinat revolutia franceza iar docenta si-a sustinut-o printr-o lucrare in care critica in mod eronat metodele stiintelor naturii dezvoltate de Kepler si Newton. Asa si-a inceput Hegel cariera didactica, parind el insusi sa fi uitat lectia austera a antichitatii: anume ca e lesne dar mai ales indicat sa treci de la geometrie la filosofie, nu invers.
<...> gîndul neşansei de a ajunge la filozofie a celor care au pornit către ea dinspre ştiinţe. Aristotel este primul exemplu, apoi Descartes şi Leibniz, care astăzi ar fi făcut nu filozofie, ci fizică, matematică sau logică. În secolul nostru nici un om de ştiinţă nu a dat filozofie mare şi cazul tipic este poate al lui Heisenberg. Dar de ce se întîmplă aşa? Pentru că filozofia înseamnă mania, nebunie, or nici un om de ştiinţă nu poate avea mania. Aici nu e vorba decît de un divorţ unilateral, pentru că filozofia poate anexa oricînd ştiinţa şi are oricînd de făcut ceva cu ea. Dintr-un singur punct exterior filozofiei poţi ajunge la filozofie: de la teologie. -- C.Noica (v. Jurnalul de la Păltiniş al lui Gabriel Liiceanu)

Probabil in virtutea unui principiu al cauzalitatii, si din cauza ca religia a precedat cronologic filosofia, Noica pretinde ca doar de la teologie poti ajunge la filosofie. Dar acel principiu nu se aplica conceptelor care sint atemporale.
Am vazut ca filosofia singura poate esua lamentabil in ideologie. Dar, desi esecul stiintei e tot ideologia, ideologia ramine mereu exterioara stiintei -- stiinta nu poate deforma sufletul: mania insa il poate ucide. Altfel, inca de la Marx si Engels se tot incearca anexarea stiintei, dar stiinta este si ramine indigesta pentru orice spirit ideologic. In fapt, singurul mod prin care poti combate in mod eficace orice fel de ideologie e stiinta.

Nu trebuie sa cadem aici in capcana comuna prin care, in modernitate se admite discriminarea caricaturala dintre diferitele domenii de studiu si in care, sub motiv ca proiectul omului universal a esuat, filosofia sa fie gindita separat de stiinta. Caci filosofia nu e si nici n-a fost vreodata un domeniu oarecare: iata lectia marxist-leninista, una dintre cele mai usturatoare pe care umanitatea le putea primi si care e intim legata tocmai de esecul rasunator al filosofiei -- anticorpii filosofiei impotriva ideologiei fusesera eliminati odata cu atenuarea rolului formator al stiintei.

Mai mult ca oricind este necesar ca filosofia, inclusiv in "specializarile" sale de orientare existentialista sa refaca legaturile sale cu domeniul stiintelor naturii: lasind la o parte epistemologia care e vazuta uneori ca o sora vitrega, filosofia s-a rupt din pacate nu doar de literatura, dar inclusiv de stiinta.

Ceea ce se detaseaza ca fenomen calauzitor in societatile umane este dialogul -- vorbim de pilda de schimbul perpetuu dintre mediile anarhice ale societatii si cele ordonate sau conservatoare, avind mereu ca sens orientarea dinspre dezordonat spre ordonat. Caci evolutia tuturor societatilor sanatoase este una dinspre dezordine inspre ordine. Individul insusi este de fapt manifestarea schimbului permanent dintre mediul agitatiei termice si structura sa ADN -- cu toata ordinea din lume, fara agitatia termica, aparitia celulelor ar fi fost de negindit, dar sensul miscarii este cel inspre sursa ordinii.

Poate ca filosofia a murit iar Hristos n-a inviat: putem insa invia filosofia intorcindu-ne la dialog. Asta se face lasind mai intii loc de dialog. Optind insa in mod constient si de timpuriu pentru o ideologie hard, de pilda sa fii ateu, crestin, musulman, iudeu, s.a.m.d, inseamna sa nu mai lasi loc de dialog cel putin intr-una dintre chestiunile esentiale.

Spiritual, omul cauta sursa ordinii iar asta o face uzind de libertatile pe care le are deja, renuntind la libertatile nefolositoare sau cistigind arareori si din greu libertati ce par nefolositoare. Renuntarea se face prin negocierea continua cu sine si cu lumea. Democratizarea societatilor constituie o asemenea negociere a libertatilor.
Einstein vedea posibilitatea cunoasterii ca pe un miracol: ea a ramas si pentru noi un miracol si va ramine asa inca multe generatii de-acum incolo -- acesta e doar unul dintre motivele pentru care ateismul nu se sustine. Mai mult, afirmind ca nu exista vreun demers logic de la fapte la teorie Einstein aduce un sprijin nesperat celor care au incredere in metafizica, in plina modernitate: daca filozofii ar fi fost ceva mai receptivi la contributiile consistente ce veneau dinspre stiinta prin epistemologie ei ar fi inteles probabil mult mai devreme ca filosofia e in siguranta in fata materialismului sau a empirismului. Insa de la renasterea moderna a existentialismului filozofii au inceput sa priveasca cu superioritate si neincredere spre dezvoltarile din stiinta, cei mai multi dintre ei fiind interesati de parerile fizicienilor privind religia sau Dumnezeu doar "la nivel anecdotic". Ce poate sti, la urma urmelor despre suflet un om de stiinta? Sau despre suferinta? Sau despre iubire? Nu mare lucru, si, culmea, el si recunoaste asta. El recunoaste insa de fapt ca inca n-a venit timpul pentru asta, mai precis ca mai sint multe de facut in stiinta pentru a ne putea apropia dintr-o perspectiva potrivita de subiectele sensibile amintite.

Revenind in modernitate, vedem limpede ca dialogul spiritual este cel intre afect si intelegere, cu sensul dinspre afect inspre intelegere: daca-i vorba de oameni, desi afectivitatea in exces duce invariabil la disolutie, demersul intelegerii nu poate insemna niciodata incremenire, fiindca intelegerea nu ajunge niciodata sa fie in exces. V-ati putea intreba atunci cum sau cind anume poate ajunge afectul sa fie in exces. Raspunsul e acum la indemina si se refera la situatia in care afectul nu mai e acoperit in mod natural de intelegere -- asta se intimpla in mai toate demersurile existentialiste. Demersul lui Noica insusi a fost unul de tip existentialist, caci Gabriel Liiceanu spune despre Noica:
Istoria unui popor este, deci, istoria culturii sale. Noica a făcut din această propoziţie o propoziţie existenţială; şi-a asumat-o, adică, pînă într-atît, încît a mărturisit pentru ea prin ordinea interioară şi exterioară a vieţii sale. A ales să slujească cultura română cu o patimă care dovedea că se află în joc nu cultura pur şi simplu, în sensul acela puţin superficial în care o invocăm în mod obişnuit, ci însăşi fiinţa unei comunităţi căreia numai cultura îi dădea adîncime şi gradul de certitudine al unei esenţe. Altminteri nu am putea înţelege tenta de misionarism care stăruie asupra principalelor momente ale vieţii sale şi asupra operei înseşi. O anumită febrilitate a ctitoririi (proiecte de institute, ediţii şi „şcoli de înţelepciune“), precum şi strădania, oarecum disperată, de a crea „o cultură adevărată“ — în locul uneia ameninţate cînd de lăutărism şi facilitate, cînd de erudiţie şi sterilitate, vin la el din teama că la „Judecata de Apoi a istoriei universale“ nu vom avea documentele necesare pentru a ne justifica dreptul la existenţă şi că vom rămîne „un simplu sat pierdut în istorie“.

Recitim sfirsitul unui gind anterior de-al lui Noica:
Aici nu e vorba decît de un divorţ unilateral, pentru că filozofia poate anexa oricînd ştiinţa şi are oricînd de făcut ceva cu ea. Dintr-un singur punct exterior filozofiei poţi ajunge la filozofie: de la teologie

Asadar il inteleg pe Hawking atunci cind afirma ca filosofia a murit. Intii ca, spre deosebire de Hegel care a criticat la tinerete demersurile filosofiei naturii ale lui Kepler si Newton, cind in materia stiintelor naturii el era un neofit, Hawking face afirmatia sa socanta la aproape 70 de ani -- drept e ca pina acum afirmatia sa era una eufemistica, de tipul celei prin care constata decaderea filosofiei: astfel incit nu se poate afirma ca Hawking s-a sustras pina acum dialogului, calea regala a filosofiei. Dar apoi, el intuieste perfect libertatea exorbitanta pe care si-a luat-o filosofia. Hawking a facut mult pentru popularizarea stiintei: a facut si citiva pasi, fie si timizi, daca nu spre marea filosofie, macar pe un teren epistemologic. Insa terenul pe care a pasit el era aproape gol, caci astazi aproape toti filozofii care nu se pretind existentialisti cauta mai degraba matricea politica, cea a limbajului sau a religiei. Iar omul de stiinta are nevoie in momentele de dificultate de limpeziri epistemologice pe care nu le poate obtine decit prin dialog. Insa cu cine sa dialoghezi daca filozofii ocolesc stiinta?
Fizica de azi este intr-o criza de proportii, caci noile teorii sint extrem de tehnice si nu dau rezultate. Fizicienii sint pe buna dreptate frustrati, ba unii dintre ei recunosc cu onestitate ca o buna parte din esec li se datoreaza. Pe de alta parte, atunci cind filosofia ramine in urma, stiinta se dezvolta malformat si de o maniera complicata. Doar exercitiul epistemologic poate simplifica sistematic lucrurile facind posibila descoperirea stiintifica autentica.
Poate ca filozofii se jeneaza sa strige ca lucrurile s-au complicat monstruos: n-ar trebui, caci nu e firesc ca lucrurile sa se complice monstruos daca vorbim de intelegere, de stiinta. Poate ca filozofii se jeneaza ca au pierdut contactul cu stiinta: asta ar trebui sa-i motiveze sa recupereze, nu sa-i indeparteze si mai mult.
<...> strania mea întîlnire cu matematicile, zidul pe care am vrut să-l trec toată viaţa şi de care m-am izbit constant, dorind poate, în felul acesta, să refac ceea ce mi-a apărut tot timpul ca ipostaza ideală a spiritului, formula sa dublă, de tip pascalian. Or, cel puţin al său esprit de géometrie e sigur că l-am ratat. -- C.Noica (v. Jurnalul de la Păltiniş al lui Gabriel Liiceanu)

In fine, cred ca demersul lui Hawking este analog celui al lui Nietzsche si arunca in dezbatere urmatoarea problema:
Se poate face stiinta fara filosofie?

Desi este evident pentru cei moderni ca putem avea moralitate dar si religie fara ideea de Dumnezeu personal, e de presupus ca nu putem avea stiinta fara filosofie: asta nu inseamna insa ca am putea sa omitem dialogul sau argumentatia care sa refaca legaturile naturale dintre stiinta si filosofie.
Cred ca ar fi fost mai interesant daca Hegel ar fi fost preocupat de libertatea filozofului, mai degraba decit de identificarea libertatii ca ideal al omului social. De pilda, inca multi dintre filozofi se simt liberi sa-l asimileze pe Iisus ca om, dar, din cauza lipsei de libertate, nu indraznesc sa-l asimileze ca filozof: cei credinciosi de teama, cei atei, din condescendenta. Daca Hegel ar fi dezvoltat mai atent ideile legate de libertate, poate ca Marx si Engels nu si-ar mai fi luat libertatea de a confunda filosofia cu ideologia: dupa cum am vazut insa, chiar startul lui Hegel fusese unul nepotrivit, pe linga geometrie. Iisus barem n-a avut acces la geometrie, dar tot a intuit mai bine decit Hegel, si asta cu aproape doua milenii inainte:
Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.

Ne-am putea intreba daca la un moment dat, nu ar fi posibila o relatie de putere intre politica si stiinta ca experiment social major: variantele de pina acum au fost, in ordine cronologica, religie-politica si filosofie-politica, prima furnizindu-ne modelul monarhiei iar a doua modelul republican, ambele admitind variante degenerate, e vorba de monarhia absoluta, respectiv comunism. Si fiindca in materie de degenerare lucrurile au mers din rau in mai rau, nimeni nu ar vrea probabil sa stie cum ar arata varianta degenerata a relatiei de putere politica-stiinta si ar fi de aceea foarte nimerit ca, inainte de a incerca orice dezvoltare in acest sens, sa ne gindim mult si bine la tot ce ar putea insemna asa ceva. Pentru asta s-ar cuveni mai intii sa renormalizam relatiile intre aceste trei domenii de referinta, religie, filosofie, stiinta, si sa unificam ce avem de unificat: caci numai impreuna vor putea cele trei sa controleze, in sfirsit, politica. Doar asa vom putea avea pretentia ca am invatat ceva din primele doua experimente sociale generice, si poate ca doar asa s-ar evita un al treilea experiment social de proportii care ar insemna probabil sfirsitul. Pe de-o parte, avertismentul grav al istoriei este acela ca politica se va alia cu oricine va servi intereselor sale de moment, iar pe de alta parte, este din ce in ce mai evident, stiinta este in acest moment cel mai puternic domeniu dintre cele trei: nu am vrea sa devina prea curind aliatul politicii. Si poate ca prima masura inteleapta ar fi aceea de a raci relatiile acestor domenii cu politica: intr-o prima etapa, nici oamenii religiosi, nici filozofii si nici oamenii de stiinta n-ar mai trebui sa faca politica. Fiindca, desi astazi spunem ca statele moderne sint seculare iar oamenii religiosi nu mai fac politica, aceiasi oameni continua sa gindeasca intocmai ca niste politicieni revendicind fara drept de apel accesul la transcendent si fac asta raminind comod in dogme ce au devenit intre timp de nesustinut; filozofii fac si ei politica de vreme ce continua sa pretinda in mod superior si agresiv anexarea stiintei. Imbatati cu apa rece de la dusul lui Nietzsche, ateii contropiti de stiinta insista intocmai ca niste politicieni: nu doar ideea de Dumnezeu personal e depasita, dar religia e superflua.

Constatam ca:
Religia nu poate disparea fiindca atit filosofia cit si stiinta sint ancorate ferm in transcendent (vezi chiar credintele primare de la care pornesc): filosofia nu poate disparea fiindca atit religia cit si stiinta au nevoie de critica si dialog: stiinta nu poate disparea fiindca atit religia cit si filosofia au nevoie de adevar.

Dialogul ar putea incepe cu propuneri de compromis care sa ia in considerare chiar neajunsurile amintite mai sus. De pilda, religia ar putea pretinde absolutul in materie de transcendenta dar ar putea renunta la pretentia existentei unui dumnezeu personal si la toata dogmatica fara sens, recuperindu-l pe Iisus ca filozof si cerind pentru asta ajutor din partea filozofilor -- asta neinsemnind cumva ca pretentia opusa, anume aceea care sustine eliminarea cu totul a ideii de dumnezeu personal ar fi neaparat una buna. Filosofia ar putea incepe un proces amplu de dezideologizare a tuturor demersurilor sale cerind ajutor oamenilor de stiinta dar s-ar cuveni atunci sa renunte la pretentia stupida de anexare a stiintei. Oamenii de stiinta ar trebui sa admita ca religia nu poate fi eliminata prin nici un fel de demers rational si ca, chiar daca unii dintre ei au impresia ca a murit, filosofia ar putea fi reinviata prin simplul dialog cu filozofii dar si cu oamenii autentic religiosi. Caci oamenii autentic religiosi, filozofii autentici si oamenii de stiinta autentici ar trebui sa inceapa sa se recunoasca unii pe altii. Cind se va intimpla asta, politica va servi in sfirsit, nu va mai stapini.

(La textul de mai sus am lucrat de-a lungul mai multor zile, in perioada 21-26 mai)

Thursday, May 19, 2011

Generatii de neintelegeri

A constientiza mereu si mereu tragismul din lume e un defect cultural. Fiindca oamenii uita adesea ca rolul conventional al tragediei este, nu atit acela de a ne invata sa reflectam asupra propriei existente, cit acela de a ne motiva sa o facem. Pe de alta parte, cita vreme nu invatam nimic din istorie si nici din experienta, meritam cu prisosinta sa fim expusi direct si repetat tragismului propriei conditii.
Multi ar putea crede ca nu trebuie sa se framinte prea mult pentru si in numele celor care nu au inclinatia de a intelege, dar care o au mai degraba pe aceea de a crede: "rationamentul" fiind acela ca daca neantul propriei lor existente nu i-a putut face sa desparta aprehensiunea de intelegere, nimeni si nimic nu o va mai putea face.
In mod paradoxal poate pentru multi, desi ideologiile sociale pornesc de la ideea generoasa de a-i recupera pe cei defavorizati, sfirsesc sistematic prin a-i afunda si mai mult: istoria se razbuna sistematic pe cei defavorizati. Crestinii vorbesc tot timpul despre iubire, dar defavorizatii societatilor lor continua sa traiasca prin puscarii sau prin cartierele rau famate, devenite intre timp tari in toata puterea cuvintului -- in cea mai democratica tara din lume exista totusi peste doua milioane de puscariasi: la americani se aplica in mod curent pedepse de sute de ani unor indivizi, si e greu de vazut si de inteles iubirea celor care si-au facut un titlu de glorie din motto-ul devenit celebru "In God We Trust". Unii dintre crestini sustin chiar ca nu mai e nimic de facut. Pe de alta parte, comunistii -- mare parte din ei atei -- au incarcerat generatii intregi practicind nu reeducarea, ci ideologizarea ordinara, spalarea pe creier a sute de milioane de oameni in ideea construirii unei lumi mai bune. Comunistii ramasi sustin mai departe ca ideea comunismului e buna dar a fost prost aplicata.

Ce-i de facut

Sa revenim mai intii la o analogie draga multor oameni credinciosi si sa ne intrebam: ce face un parinte iubitor cu copilul care greseste? Il baga in puscarie? Il trimite la munca fizica fortata?

Pentru a fi astazi cineva remarcabil in lume trebuie sa inveti. Dar si pentru a te corecta sau pentru a ispasi/plati greseli trebuie sa inveti. Poti totusi sa nu vrei sa inveti mare lucru: dar atunci, pe linga faptul ca nu se cuvine sa pretinzi recunoastere, trebuie sa fii foarte atent sa nu gresesti.
Atunci cind, ca Gabriel Liiceanu spui despre doi oameni ca Adrian Paunescu si C.V.Tudor --
Dar de unde, in fond, imi vine atita incrincenare? Raspunsul este simplu: pentru mine, cei doi nu sint persoane, ci maladii, furuncule ale poporului roman trecut prin comunism. Unui furuncul nu-i poate fi rusine ca exista. Ar trebui sa-i fie, insa, trupului care-l poarta

trebuie sa admiti ca, refuzind umanitatea celor mai rai dintre noi nu facem decit sa perpetuam raul, iar asta vorbind exact pe limba celor mai rai. La drept vorbind, cei mai rai dintre oameni chiar asta fac: le refuza altora umanitatea, purtindu-se cu aceia in consecinta. De aceea, nu doar un filozof, dar un om cumsecade nu poate face asta nici macar cind e vorba de cei mai rai dintre semeni: si e de preferat sa-i judece in loc sa-i considere neoameni. Cel mai bine ar fi sa-i invete: chiar cu forta, dar sa-i invete. Nu-i poti insa invata fara a-i intelege, si nu-i poti intelege daca le refuzi umanitatea. De ce sa-i inveti? Cum spuneam, inclusiv pentru a ispasi trebuie sa invatam: nu exista alta cale. Simpla onestitate ne obliga sa admitem ca, chiar inaintati in virsta fiind, este totusi posibil sa fi facut in viata greseli fundamentale, ca e posibil ca toata viata noastra chiar sa fi decurs sub spectrul grav al erorii. Si nu exista pedeapsa mai mare decit aceea de a recunoaste chiar si constrins goliciunea intregii tale vieti.
Andrei Plesu spune,
...foarte multi dintre comunistii aceleiasi generatii pe care îi mai întalnim printre noi sunt oameni care au de justificat o biografie, un angajament care le-a marcat tineretea. Ei trebuie sa-si puna întrebarea acum la sfarsit: mi-am irosit viata? Am batut campii? Sa nu aiba nici un sens angajamentul meu de o viata? De regula, omul e tentat sa raspunda: nu, am unele justificari, stiu de ce am facut asta si, la urma urmei, oricate necazuri au venit de pe urma marxismului si a comunismului, ideea ramane buna...

continua cu
...am citit memoriul lui Niculescu-Mizil. Memoriul avea trei idei. În primul rand spunea: sunt nevinovat, mi se face un proces politic. În pasul doi se adauga: nu numai eu sunt nevinovat, toti membrii CC sunt nevinovati, li se face un proces politic. Finalul era apoteotic: nu numai membrii CC sunt nevinovati, comunismul în întregul lui e nevinovat. I se face un proces politic.

pentru ca mai apoi sa incheie aproape fara inteles:
Citind acest memoriu mi-am dat seama ca nu e nimic de facut...

Nu morala le lipseste celor ca Mizil, Paunescu sau Vadim, ci logica: adica niste cursuri elementare de matematici de liceu si chiar de scoala generala. Caci insanatosirea sufleteasca a omului incepe uneori de foarte departe si se face prin masuri simple. Condamnarea comunistilor ar trebui sa aiba ca pedepse retrimiterea la examinare scolara a celor care continua sa sustina timpenii, impreuna cu suspendarea diplomelor scolare sau certificatelor dobindite de cei in cauza de-a lungul timpului.
Tuturor celor inclinati in mod natural spre ideologii -- fie ele religioase sau nu -- ar trebui sa li se recomande periodic cursuri de logica sau de matematica.
Fara recursul la rationament, simpla restringere a libertatilor indivizilor cu porniri criminale nu face decit sa-i inraiasca.

In fine, cred ca noi, romanii, ne-am resemnat prea usor in ideea ca nu se mai poate face un proces al comunismului. Ei bine, acesta poate fi facut oricind dorim, important e sa vrem sa-l facem, indiferent daca demnitarii sau personalitatile care au impus comunismul mai sint in viata sau nu. Fireste, dupa o judecata dreapta pedepsele vor fi aplicate celor ramasi in viata si vor merge de la suspendarea diplomelor lor de studii. Reeducarea va fi una economicoasa, centrata pe cursuri de stiinte exacte iar reabilitarea se va putea face doar (odata) cu trecerea unor examene severe.

Observatie finala. Multe dintre relele lumii moderne sint legate de incetarea cerintelor privitoare la asimilarea de cunostinte de matematica in facultatile de filosofie sau de stiinte politice. Cu mult inainte de era crestina, pe frontispiciul academiei lui Platon exista interdictia "Cel ce nu stie geometrie sa nu intre aici" -- se pare ca interdictia era chiar mai dura, referindu-se la faptul ca cei care doreau sa devina filozofi trebuiau mai intii sa fie buni geometri. Ei bine, in modernitate interdictia s-a transformat in indemnul "Sa vina aici cei ce nu stiu geometrie". Numai asa a fost posibila aparitia si afirmarea unor filozofi neispraviti ca Marx sau Engels, care sa inaugureze tupeul absolut: a vorbi fara a avea educatie stiintifica despre revolutii sociale sprijinite pe stiinta.
Cicero vorbea foarte frumos despre cultura animi atunci cind se gindea la cultivarea sufletului: a mai face insa astazi cultura fara a fi un bun geometru nu mai e similar nici macar cu a incerca sa faci agricultura cu miinile goale sau cu calul. Caci a filozofa azi fara a avea educatie in stiinta este totuna cu a alerga liber ca un copil pe marginea prapastiei si a-i chema pe altii sa faca la fel.

Friday, May 06, 2011

Religie, narcisism, ideologie

vezi articoul lui Vladimir Tismaneanu de pe contributors.ro, Hostis humani generis: Lichidarea lui Osama bin Laden


@ Caius Dobrescu

Si eu cred ca demersul d-voastra e binevenit. Si cred ca e destul de fin pentru ceea ce s-a discutat pina acum aici. Oservatiile facute ne ajuta intr-adevar sa intelegem mai bine: atit narcisismul cit si ura de sine sint trairi omenesti, ceea ce confirma ca vorbim tot despre un om.
As merge insa pe chestiunile esentiale ale problemei, asa cum le vad eu. Cred ca mare parte din neintelegerile privindu-l pe omul si teroristul Osama bin Laden vin, in cazul nostru, nu din ceea ce am putea numi marile diferente culturale, ca in analizele curente din mediile occidentale, ci, in mod paradoxal, din marile asemanari culturale. De aceea, nu cred ca discutia despre religii este una triviala.
Se stie, intilnirea si amestecul de ura cu iubire este unul exploziv: narcisismul este iubirea de sine, dar ura de sine isi are originea in ura fata de celalalt, ura care a fost sublimata cultural.
Aici avem de-a face cu doua feluri de sublimare: cea crestina si cea musulmana. Societatea contemporana nu mai admite crima facila, orice fel de pornire criminala fiind sanctionata drastic. Asa se face ca nu mai poti azi ucide decit in numele unei idei sau ideologii: incit oamenii sint constrinsi sa-si fabrice una daca nu o au deja la indemina pe aceea convenabila.
Exista insa si o istorie foarte veche in care lucrurile incep cam asa:
- nu ma mai inteleg deloc cu celalalt si nici nu mai am argumente sa-l lamuresc pe deplin, nu-l pot convinge, de aceea as putea incerca sa-l ucid;
- dar asta e o solutie proasta, inclusiv pentru mine;
- totusi, daca tot nu mai vad alte solutii iar crima e inevitabila, poate n-ar fi rau sa incep cu mine.

Acesta este probabil primul impuls moral al omului modern.
Crestinul a descoperit ca se poate imbunatati centrindu-se pe iubire, propovaduind iubirea si iertarea: pentru el Dumnezeu e iubire. Musulmanul crede ca viata i-a fost data pentru a-l proslavi pe Allah, care e perfect. Crestinii sint profund tulburati de faptul ca vad in plina modernitate cum, din interiorul si in numele unei mari religii poti revendica atentate sinucigase singeroase, fiindca asta ii trimite la resorturile adinci dar si la istoria propriei lor religii. Pe de alta parte, musulmanii sint inspaimintati de modernitate, mai precis de dominatia tehnologica clara a popoarelor altei mari religii din sinul careia au rasarit si cei mai vocali si agresivi atei. Crestin sau musulman, fiecare vede la celalalt comportamente care-l fac sa se intrebe asupra propriei credinte iar acest lucru nu e usor de iertat.
Pe de alta parte, religia ii face pe multi dintre oameni sa fie narcisisti: e facil si mereu la indemina ca, intre ai tai fiind, sa proclami primate culturale, sa te consideri mereu de partea celor buni, de partea umanitatii. Multi crestini spun adesea ca ceea ce fac sinucigasii islamisti n-are de-a face cu religia, fara sa realizeze ca sint ei insisi incoerenti: gindind asa, ei fac apel la un anume simt moral pentru a hotari ce anume este religios de ce nu este, fara sa se intrebe la ce le mai foloseste atunci religia (S. Weinberg). Crestinii nu mai mor de mult cu draga inima pentru idealurile lor si sint inspaimintati cind ii vad pe altii facind-o: se consoleaza la gindul ca cei care o fac sint niste bieti copii indoctrinati care, nu-i asa, habar n-au ce-i aceea o religie autentica.
Problema rezida, asadar, in unele dintre crezurile noastre cele mai profunde: se intimpla insa ca, chiar si astazi, cele mai multe dintre ele au fundament religios, inclusiv in cazul ateilor, care si ei cred cu putere.
Fiecare ocazie istorica extraordinara ne pune in situatia de a revedea unele dintre crezurile despre care gindim ca sint esentiale, iar daca se intimpla ca vreun tiran sau raufacator sa fie cel care ne zdruncina prin faptele sale sistemul de valori, atunci preferam sa-l consideram pe acela subom si sa mergem senini mai departe. Intre timp insa lucrurile se agraveaza. Iata: Hitler a fost de fapt o consecinta ultima a unui sentiment nationalist sau de clan, antisemit si xenofob existent, incurajat in aproape toate societatile umane occidentale moderne si nu numai, sentiment care n-a putut fi eradicat nici pina astazi, in pofida invataturii de bine a atitor mari si profunde religii sau ideologii umaniste.

Tuesday, May 03, 2011

Iluzia limanului

Este greu sa urmaresti atent un subiect sau o idee timp de peste douazeci de ani asa cum am incercat eu sa fac. Si poate parea contradictoriu: chiar daca la inceput nu-mi era prea clar ce anume cautam, inca de la inceput am realizat care va fi proiectul, iar acesta era unul serios fiindca avea de-a face cu fundamentele fizicii cuantice. Definirea sa corecta si in termeni simpli a avut loc mult mai tirziu dar nu am realizat niciodata inainte ca va dura atit de mult. M-am gindit totusi ca ar fi posibil ca intreprinderea sa fie una de durata si-mi dadeam termene lungi -- ma gindeam, de pilda, ca Planck a facut descoperirea sa la patruzeci si unu de ani (ce-i drept, nu era probabil prevazuta sau cautata din tinerete). Asa incit, la douazeci si ceva de ani ma gindeam la termenul de la virsta de peste patruzeci de ani ca la unul foarte indepartat: era o forma de relaxare, fiindca speram in sinea mea ca nu va dura atit, iar daca ar fi durat, proiectul imi parea atit de indraznet, incit ar fi meritat o asa investitie de timp.
Astazi inca n-am terminat: fiindca nici azi nu sint inca sigur ca am ajuns la liman, desi in ultimii ani am tot avut impresia asta datorita descoperirilor facute. Ma mai gindesc ca inca e posibil sa nu iasa, dar si in acest caz cred ca a meritat efortul.
In ultimul timp insa ma astept la tot pasul sa dau de ceea ce caut de mult: lucrez intens, caut indicii marunte dar si criterii generale, imi vine apoi o idee foarte interesanta, ma opresc, ma blochez, astept cu zilele rumegind la context. Incerc sa ma desprind si sa ma gindesc la altele, dar in timpul asta cresc niste iluzii: ma apropii din nou intr-un tirziu, rezolv alte ecuatii si fac teste, ma lamuresc ca nu e ceea ce caut si, desi nu era evident ca nu e ce trebuie, era evident ca termenii nu erau cei potriviti, iluziile dispar si, in mod paradoxal, ma simt din nou in apele mele. Scenariul se repeta iar descumpanirea creste. E-adevarat, nici nu ma mai entuziasmez ca acum douazeci de ani, nu o mai fac nici macar ca acum zece. E persistent insa sentimentul ca am ajuns la liman, iar trairea asta imi furnizeaza ginduri si afecte care mai mult ma incurca.

Monday, May 02, 2011

Fundamente si fundamente

Ma intreb daca Mozart, traind in zilele noastre, ar mai fi studiat muzica clasica. Probabil ca nu: el a studiat muzica aceea care se studia pe-atunci.
Uneori ma gindesc ca un fizician, chiar dintre cei geniali, trebuie ca aduce mai mult cu un muzician care creaza si cinta mai degraba muzica rock decit muzica culta. Newton ar putea fi asimilat insa cu un muzician desavirsit fiindca e printre putinii care a creat un intreg instrument matematic pentru a studia fenomenele fizice. Care dintre fizicieni isi mai poate permite sa faca asa ceva azi? Poate doar Edward Witten.
E-adevarat, vremurile sint altele iar specializarea pare mai importanta ca niciodata. Si totusi, daca fundamentele fizicii sint intim legate de cele ale matematicii? Istoria stiintei ne arata ca unele dintre problemele fundamentale de fizica s-au dovedit a fi probleme fundamentale de matematica. Iata: desi prin dezvoltarea calculului infinitesimal nu s-a modificat sistemul de axiome din matematica, totusi au fost abordate aspecte problematice care s-au dovedit a fi fundamentale, privitoare la conceptul de limita: e vorba de raportul de tip 0/0 in fata caruia anticii greci, cu toata stiinta lor s-au simtit dezarmati -- Arhimede e exceptia.

De ce nu am un jurnal

Ar fi fost bun un jurnal care sa acopere toti anii de cautare -- un jurnal mi-ar fi folosit in primul rind mie dar ar fi fost poate util si celor care nu vor sa repete greselile mele: am bunul obicei ca, in general imi fac notite datate, dar, desi fac uneori si comentarii, acestea sint preponderent tehnice. Asadar, nu am ceea ce s-ar putea numi jurnal si, chiar daca pe blog exista draft-uri nepublicate, nici macar acolo nu apar alte detalii. Am constatat ca adesea prefer sa folosesc timpul in care as putea consemna intr-un jurnal pentru a haladui cu gindul la alte si alte idei. Nu-i vorba ca vad jurnalul ca pe o pierdere de vreme, ci e mai degraba nerabdarea mea de a merge mai departe. Si poate mai e si teama de a pierde alte idei, teama de a intrerupe firul. Dar mai e ceva: de prea multe ori jurnalul te face sa fii vanitos, te face sa te privesti ca pe cineva cu totul remarcabil care are aerul ca traieste o experienta remarcabila si demna de consemnat. Iar pe de alta parte, lucrul cu ideile pure necesita dezbracarea de particular, de ceea ce e personal si renuntarea la mare parte din vestmintele afective. Chiar avind tot timpul din lume, nu poti face cercetare autentica avind mereu gindul la personalitatea ta si nici preparindu-ti atent posteritatea.

Uneori scriu la blog 'in rafale', asa cum am facut zilele astea: realizez ca asta se intimpla fiindca sint motivat, si sint motivat fiindca in fundal urmaresc o idee. Se intimpla de cele mai multe ori cind scriu aici: exista asadar aproape intotdeauna o motivatie data de o idee pe care incerc de regula sa o dezvolt, dar ceea ce scriu abia daca se leaga de ceea ce se dezvolta in fundal. E similar cu ceea ce se intimpla cind o gospodina sta de vorba la telefon cu o vecina, in timp ce are pusa la copt o prajitura.

Ginduri despre ginduri

Astazi am avut o discutie cu R. si am vorbit despre dificultatile studiului in general. Unii noteaza marcind practic traseul ideilor: cu toate astea insa, felul in care apare o idee ramine de multe ori neclar. Si am constatat in final ca nu poti observa propriile ginduri fara sa le alterezi. Atunci cind lucrezi in mod obisnuit, o faci cumva pe pilot automat: ideile se leaga dupa tipare mai vechi sau mai noi, creativitatea se manifesta si ea. Sint multe opriri, intoarceri in loc, reveniri, schimbari de traseu sau context: toate se petrec cumva natural pina in momentul in care incerci sa observi si sa-ntelegi ce se intimpla, sa cercetezi adica ceea ce cercetezi. Cind iti vine o idee remarcabila, constati ca ea a rasarit pur si simplu, ca nu prea poti explica cum s-a intimplat: sigur, exista intotdeauna un context, dar modul exact in care a luat nastere pur si simplu iti scapa, desi totul are loc in mintea ta si-ti pare la indemina. Pe de alta parte, perspectiva de dupa aparitia ideii este cu totul alta, iar asta te impiedica sa vezi la fel din perspectiva anterioara. Practic, noua idee ti-a alterat felul in care privesti lucrurile si nu mai poti reface drumul, asa cum ai reface un traseu in teren: fireste, asta are de-a face cu ireversibilitatea (timpului), mai precis, cu principiul al doilea al termodinamicii. Nu stiu daca prin metode neinvazive ar putea fi urmarite in amanunt procesele psihice: unii incearca asta prin RMN, observind intensificarile locale ale metabolismului celular: insa lucrurile sint abia la inceput.
Din perspectiva celui care face demersul primar de cercetare, adica a celui observat, lucrurile seamana intru citva cu ceea ce se intimpla in fizica cuantica atunci cind se masoara doua marimi complementare. Din perspectiva celorlalti, presupunind ca au la indemina metoda si aparatele cele mai bune posibile, desi ar putea veni multe clarificari, e greu de crezut ca nedeterminarea ar putea fi complet eliminata. Mai precis, ma indoiesc ca e posibil sa-ti dai seama cum anume ii vin unui om noile idei: desi exista centri pentru anumite activitati, procesele psihice sint in general disipate si e clar ca 'procesul de creatie' nu poate face exceptie, fiindca el inglobeaza o gama larga de alte subprocese, de la cele afective pina la cele mai abstracte posibile.
Desi ideile lui Roger Penrose referitoare la microtubuli pot fi aberante, ideea ca fenomenul constiintei poate fi o manifestare la scara mare a unor procese cuantice nu e una triviala.

Sunday, May 01, 2011

Lamuriri necesare

De multe ori sint jenat, insa de cele mai multe ori sint frustrat de faptul ca nu pot detalia aici ideile stiintifice la care lucrez. Nu sint un secretoman paranoic, dar nici genul altruist si inconstient. Si nici nu m-a lovit mania grandorii. Cred insa ca ideile importante referitoare la stiinta trebuie mai intii publicate in revistele de stiinta sau pe site-urile specializate (v. arXiv.org), nu pe un blog. Si asta mai ales daca esti cineva care nu are inca un rezultat remarcabil in domeniu. Asa e sanatos: sa-ti concentrezi toate fortele pentru a dezvolta si publica ideile. In orice caz, nu trebuie sa incerci sa-i convingi pe amatori doar fiindca nu te-ai convins inca pe tine, chiar daca pornirea iti da ghes adesea.
Stiinta moderna se face cu ecuatii si fireste ca uzez si eu de ele: nu exista alta cale. E bine si la fel de sanatos de admis ca daca n-ai ecuatii, atunci trebuie sa taci sau sa fii macar extrem de precaut.
In ultimii ani am descoperit un context matematic ce da nastere multor ecuatii pe care acum incerc sa le valorific. Fiind vorba de ecuatii neliniare insa, contextul respectiv nu e lesne de studiat -- nici macar numeric. Sigur ca nu trebuie sa te rezumi la ecuatii, ci sa urmaresti o idee dupa care s-ar putea face dezvoltari importante. Am o astfel de idee pe care o urmaresc de mult timp -- doar urmarind-o cu obstinatie am putut descoperi ecuatiile amintite. Din pacate, iarasi nu pot vorbi aici mai mult despre ideea urmarita -- in comentariile facute pe blog apar mereu aluzii dar niciodata precizari. Fiindca ideea urmarita de mine este de fapt o conjectura simpla si e asa cum trebuie sa fie o teorie, i.e. falsificabila. Teoria incearca sa lamureasca o chestiune fundamentala de fizica cuantica si mi-a trebuit mult timp pentru a pune problema in termeni simpli: sint gata sa vorbesc despre teoria aceasta inclusiv pe blog, dar o voi face numai dupa ce m-am lamurit eu insumi ca sta in picioare si, fireste, dupa ce am publicat-o. Mi-ar placea sa cred ca asta se va intimpla curind dar nu pot avansa un termen, fiindca cercetarea nu e simpla productie de idei sau ecuatii in unitatea de timp.