Nelinistea

Unii oameni sustin ca doar cel care nu mai trebuie sa alerge ca un animal haituit de foame poate ajunge sa-si exprime coerent gindurile. Nu stiu.
Stiu doar ca cerul meu e libertatea gindului, simplitatea. Cit despre neliniste, de regula o interiorizez ca pentru a o mistui: unii o exteriorizeaza cu voluptate desi nelinistea are o consistenta proteica.

Anul trecut mi-a reusit parca mai bine ca niciodata evadarea: am putut lucra la subiectele dragi mie inca de la vacanta sfirsitului de an si am tinut-o asa inca mult timp, fiindca starea aceea de spirit s-a perpetuat. Totul incepea cu trezirea de dimineata: chiar daca parea ca nu se intimpla mare lucru, gindul se aseza iar ideile bune se inlantuiau sau rasareau ici si colo, ca prin minune.
Pentru mine, pauza inseamna lucrul la ale mele: atunci sint vesel fara sa ma veselesc, iar atmosfera e sarbatoreasca, desi nu sarbatoresc nimic. Gindesc si gindesc, fara a nota nimic. Ma minunez de resturile de idei gasite, le intorc si le privesc pe toate partile, cam tot asa cum face un paleontolog cu fragmentele de oase preistorice.

Dintotdeauna mi-a aparut stranie nevoia oamenilor de a sarbatori: eram copil si nu intelegeam cum de oamenii cei mai saraci se veseleau cel mai mult. Azi e la fel. De ce fug oamenii de gindurile linistite? De ce cauta mereu dezordinea si nemaivazutul? De ce iarna trebuie sa le fie cald ca vara? De ce nu pot jubila in singuratate? De ce vor oamenii tot timpul, totul? Si de ce acest tot e intotdeauna foarte putin, chiar daca inseamna multumire, multa hrana din cea mai buna, caldura si lumina sub toate formele?

Fireste ca nu toti oamenii sint asa, fiindca sint oameni care-si fac prieten frigul, intilnindu-l cu placere chiar si pe intuneric, in plin ev al luminii: si nu-i forteaza vreun capcaun sa faca asta. Sint pur si simplu mai prietenosi de felul lor, nu doar cu oamenii.