Science is the best thing we can do. And I think it is better for men to seek order in a chaotic manner instead to study chaos in an orderly fashion.

Monday, January 31, 2011

Exista in lumea islamica resurse si motivatii serioase pentru democratie?

Contributia lumii arabe la dezvoltarea generala nu mai este, intr-adevar, de citva timp una consistenta. Totusi, nu cred ca acesta e motivul principal pentru care musulmanii nu-si pot aduna fortele in adoptarea unor guvernari democratice.

Exista insa oare in lumea musulmana resurse si motivatii serioase pentru democratie?
Sa ne referim direct la cultura, fiindca inclusiv cultura inalta a intelectualilor se pliaza adesea ideologic pe religie, care trebuie vazuta de aceea ca adevarata cultura a maselor de pretutindeni -- exceptii ar fi Europa vestica, eliberata de ideologie, si Japonia.
Ei bine, ipoteza mea este aceasta: cultura maselor musulmane nu admite deocamdata o cale directa spre democratie. In pofida schimburilor economice si culturale cu tarile vestice, democratia ramine pentru mediul musulman ceva strain.
Ar trebui sa ne intrebam atunci: ce anume a facut crestinismul sa fie pregatit pentru ideea democratica aparuta totusi de foarte timpuriu -- aceasta fiind chiar anterioara crestinismului --, dar dezvoltata destul de tirziu? Desi este evident ca unii dintre noi s-au desprins definitiv de religios in demersul lor, trebuie sa revenim la o idee cruciala.
Ar trebui admis mai intii urmatorul fapt remarcabil: cultura populara, oricit de subtila si rafinata, se centreaza totusi pe afectivitate si e potentata cel mai eficient de religie. S-ar zice ca, in principiu, e imposibil sa faci un popor intreg sa reflecteze, adica sa aiba mai degraba aplecare spre moderatie si ratiune. Si totusi, chiar asa stind lucrurile, nu s-ar putea oare gasi undeva, in structura sufleteasca a omului modern locul in care afectivitatea se apropie cel mai mult de ratiune? Ei bine, vestea buna e ca asta s-a intimplat deja si aici intervine geniul lui Iisus -- pe care eu il vad ca pe primul si cel mai de seama filozof existentialist: printr-un demers aparent sinucigas, el a ales drept centru al doctrinei sale unul dintre cele mai inalte sentimente pe care le pot trai oamenii.
De ce a durat totusi atit de mult pentru ca intelectualii vestului sa gaseasca locul din transcendent in care iubirea se intilneste cu intelegerea? Cauza este, cred, ideologia sub toate formele sale: se includ, fireste, ideologiile religioase.
Intii ca oamenilor le-a trebuit foarte mult timp pentru a admite ca, in pofida aparentelor, iubirea nu-i face mai vulnerabili: cele mai multe dintre ideologiile stravechi par sa impuna forta ca argument al celui mai puternic. Apoi, ratiunea insasi era tributara in mare masura ideologicului: cultura, politica dar mai ales stiintele insuficient dezvoltate au grevat secole de-a rindul orice demers moderat sau rational. Mai precis, celor avind iubirea le-a lipsit mai tot timpul curajul, iar celor rationali le-a lipsit stiinta: ideologia erodeaza atit curajul, cit si stiinta.

Dar cum ramine cu masele musulmane? E-adevarat ca eu vad fenomenul din afara, insa nu am senzatia ca in religia musulmana ar exista vreun echivalent afectiv in jurul caruia sa se coaguleze cultura populara musulmana. Iar fara un astfel de centru, nu cred ca popoarele musulmane au sau vor avea prea curind acces la democratie. Islamismul se vrea o miscare de unificare a lumii musulmane, insa e mai degraba o miscare politica de ideologizare, foarte asemanatoare comunismului: comunismul e, in esenta, o religie puternic ideologizata, care a recunoscut valoarea centrului afectiv popular, si de aceea a magulit masele cu promisiunea utopica egalitara pentru a deturna puterea politica.
Nu poti guverna un popor daca nu controlezi centrul sau afectiv: iar daca un popor nu are un centru afectiv, atunci nu poate fi guvernat decit prin frica, adica prin dictatura -- oricit de rafinata ar fi cultura sa: vorbim aici mai ales despre popoarele in care valorile traditionale si religioase sint dominante.
In ce consta atunci eroarea fundamentala a islamistilor? Cred ca puteti intrevedea deja raspunsul: eroarea rezida in credinta lor ca religia musulmana poate fi gindita drept centru al lumii musulmane. Or, dupa cum am argumentat mai sus, daca ideologia religioasa nu este ea insasi centrata pe un afect, atunci ea nu poate avea efectul unificator scontat, oricit de raspindit ar fi virusul sau. Incit, in acest caz, "simpla" eliminare a teocratiei sau separarea statului de religie nu mai pare sa fie suficienta pentru asimilarea democratiei, mai ales cind exista permanent tentatia socialismului.
S-ar putea crede ca sansa lumii musulmane ar putea fi dezvoltarea economica sanatoasa. Intrebarea imediata insa e aceasta: cum oare ar putea avea loc o dezvoltare sanatoasa intr-un mediu nedemocratic?
Din pacate, noi romanii am vazut deja pe pielea noastra ce poate insemna trecerea la capitalism pornind de la o democratie debila: coruptia a luat proportii ducind la capturarea statului, iar democratia si economia s-au dezvoltat si se dezvolta in continuare foarte lent.

Observatii
1. Europa nord-vestica e in buna parte libera de ideologii, iar asta are legatura cu dezvoltarea sistematica a stiintei de-a lungul timpului. Sentimentul dominant european pare a fi unul bivalent ce penduleaza intre incredere si scepticism. In Japonia insa, atenuarea ideologica a avut loc datorita unui fenomen mai complex, in care o multitudine de religii coexistau intr-un spatiu foarte restrins, si care a dus mai intii la sincretism -- i.e. la o fortare a asimilarii unor valori foarte diferite sau chiar contradictorii --, dar apoi, odata cu dezvoltarea stiintei, lucrurile s-au decantat in mod spectaculos, incit, Japonia sa aiba azi, in mod surprinzator, cel mai mare scor al valorilor rational-seculare din lume (v. World Values Survey). Sentimentul, atitudinea dominanta si centrala la japonezi insa pare a fi, cumva in continuarea culturii religioase populare, respectul, iar idealul popular, armonia cu natura.
2. Cu tot geniul sau, Iisus a avut nevoie de ideologia religioasa pentru a-si impune ideile, iar daca n-ar fi existat apostolul Pavel, probabil ca astazi n-am mai fi vorbit de crestinism, decit ca despre o secta bizara din trecut. Totusi, Iisus si-a depasit cu mult confratii existentialisti iar asta nu doar fiindca i-a devansat cu aproape doua milenii: pe de alta parte, aparitia atit de timpurie a unei filosofii existentialiste explica necesitatea uzarii de religie intr-o lume semitica antica supra-saturata de religios.
3. Continuam sa ne amagim ca popoarele musulmane au o aspiratie autentica spre democratie. Refuzam sa vedem ca religia lor este cladita pe discriminare. De ce refuzam? Fiindca avem propria religie pe care o cocolosim de milenii. Si, desi am fi indreptatiti sa sustinem ca religia crestina este net superioara celei musulmane, nu pretindem asta fiindca stim ca atunci s-ar evapora toata credibilitatea noastra. Cum se poate iesi din incurcatura asta ideologica? Recunoscind racilele grave ale religiilor, ateismul insusi fiind o religie puternic ideologizata. Ironia este ca nu vom putea ajuta la democratizarea lumii musulmane daca nu ne vom ridica noi insine la propriile pretentii. Pretindem stat secular separat de biserica? Atunci stat secular sa fie, impreuna cu educatia in orice institutie de stat.

Sunday, January 30, 2011

We are limited by the impossibility of experiment. Politics is an observational, not an experimental science -- Abbott Lawrence Lowell


Foarte interesanta afirmatie. Corespondentul stiintei politice din stiintele naturii este astronomia.

Metafora matematicii

Pentru mine, metafora e o cheie a textelor sacre si a lucrurilor greu accesibile -- Daniela Zeca Buzura

Matematica este echilibrul perfect intre metafora si rigoare, transcendent si realitate, credinta si lege, trecut si viitor. Fiindca, fara rigoare, metafora inceteaza a mai fi o cheie, fara realitate si lege, cunoasterea esueaza perpetuu in religie -- ateismul e inclus --, iar stiinta in ideologie: educatia oricit de extinsa ar fi asimilata unei culturi paseiste vaste dar de adincime mica, aflata vesnic in slujba traditiilor iar intelegerea s-ar reduce la initiere.

Ar trebui retinut insa ca, chiar daca stiinta apeleaza vremelnic la ideologie, esecul stiintei nu e religia, nici pseudo-stiinta, ci ideologia.

Saturday, January 29, 2011

Toti oamenii cad, in general, in picioare, caci nu pot cadea in cap decit o singura data.

Eu cred ca multe dintre nenorocirile care se abat la rastimpuri asupra lumii vin mai ales din cauza ca oamenii insisi nu reflecteaza suficient asupra a ceea ce fac sau urmeaza sa faca.

Nu apoliticul este problema, ci politicul neispravit. A soma un om sa aleaga politic atunci cind nici macar nu prea are de unde, este ca si cum l-ai obliga sa fie ori ateu, ori teist, in conditiile in care ambele pozitii sint puternic ideologizate.
Altfel, e cu mult mai usor sa-i convingi pe oameni sa actioneze decit sa-i faci sa gindeasca, tot asa cum e mult mai usor sa faci o tiritoare sa scape zburind decit sa-si caute libertatea gindind.
Nu actiunea lamureste lucrurile, si nici macar lecturile vaste cu adincime mica. Ci gindul: gindul care se intoarce de nenumarate ori asupra aceleiasi chestiuni.

Wednesday, January 26, 2011

Clarificari

Desi exista ideologii bune si ideologii rele, absolut toate ideologiile ar trebui depasite. Mai mult, ar trebui, nu doar sa punem la dispozitia oamenilor obisnuiti mijloacele rationale de a demonta orice fel de ideologie, dar sa-i stimulam in acest demers.

Ceea ce mi se pare tulburator este ca, desi unii dintre intelectualii remarcabili de la noi sint perfect constienti de faptul ca ideologia de orice fel ar putea deveni o problema serioasa daca ar ajunge la fundatia unei democratii, multi dintre ei sustin fara rezerve tot felul de ideologii, de la cele religioase pina la cele politice. Patapievici insusi, un om cu ideologie totusi, afirma cu timiditate, intr-un interviu din 2009:
"Eu sunt impotriva ideii ca democratia ar trebui sa fie o ideologie care sa ne fixeze scopurile si valorile."
Altii sustin sus si tare ca inca nu avem destula ideologie -- un exemplu ar putea fi deputatul Sever Voinescu:
"Cind aud chemari la dezideologizare in Romania de astazi, abia ma abtin sa nu rid. Adevarul este că ideologiile nu reprezinta aproape nimic la noi." sau
"Romania este o tara incapabila sa traiasca ideologic, iar poporul meu este cu totul nepotrivit pentru rigorile si ardoarea unei ideologii. Asta nu ar fi nimic, pentru ca aceasta incapacitate de a investi energii nationale intr-o anume credinta politica ne scuteste de un mare pericol – acela de a face rau umanitatii."

Mai sa fie. Eu cred ca democratia prin ea insasi incearca/verifica si adesea chiar demoleaza orice fel de ideologie, oricit de luminoasa sau plauzibila. Daca stam bine si ne gindim, admitem in fine ca prima calitate dezirabila a electoratului ramine totusi neincrederea. Sigur ca politicienii de orice orientare de la noi vor fi fost deranjati de neincrederea funciara a romanului: eu ii indemn insa la cel putin 100 de ani de politica in slujba binelui comun si abia dupa aceea ii astept sa-mi mai vorbeasca despre incredere, "dialog constructiv" si noi orientari ideologice.
Pina atunci insa, ar fi bine ca ideologia sa o faca intre ei si pentru ei: cred ca societatea civila nu (mai) are nevoie de ideologii.

S-ar zice ca in demersul lor de gindire intelectualii dar mai ales politicienii au nevoie de ideologii. Tot ce se poate, insa daca ei nu au tendinta naturala de a le verifica si depasi mereu, atunci sint intr-o situatie chiar mai rea decit aceea in care nu ar avea ideologii. Mai ales ca, trebuie sa admitem deschis, cei mai multi dintre noi ajung sa incremeneasca in ideologii -- Liiceanu a numit asta mai frumos prin "incremenirea in proiect" --, foarte putini ajungind sa le depaseasca.

Nota. Despre cum pot fi depasite ideologiile si ce anume inseamna asta ar trebui discutat pe larg cu alta ocazie. Pe scurt insa, verificarea unei ideologii inseamna exact asta: ori toate ideile sale ramin in picioare, adica sint verificate sistematic in/de practica, iar atunci nu mai vorbim de o ideologie ci de un fapt sau de o lege, ori totul cade iar sistemul respectiv de idei va ramine etichetat pentru totdeauna ca ideologie sterila invalidata. Exemplu: comunismul e invalidat fara echivoc.

================================

In definitiv, pe mine ma intereseaza democratia. Pe de alta parte, exista mult mai multi termeni care au sufixul -ism si care nu se refera la ideologii. E de aceea nepotrivit sa opunem comunismului capitalismul, caci numai comunismul este ideologie. Termenul de ‘capitalism’ a aparut practic tot in contextul dezvoltarii ideologiei marxiste, caci termenii de ‘capital’ sau ‘capitalist’ nu au avut pina la marxisti vreo conotatie ideologica: in mod natural, peste tot in lume, societatea era una in care, fara a uza de vreo ideologie, capitalistii isi vedeau de afaceri asa cum se pricepeau ei mai bine.

Astazi insa rezultatele sint clare: ideologia comunista e falimentara, in vreme ce lumea a revenit la indeletnicirea naturala a acumularii de capital, in mod straniu pentru unii, din nou fara a se baza pe vreo ideologie, deci in deplin acord cu democratia in sensul cel mai general.

E de remarcat ca, chiar si cind e nedreapta in solutiile sale, democratia este cel mai putin nedreapta daca o comparam cu toate celelalte sisteme de guvernare (v. Churchill): caci nu-i ameteste si nici nu-i hraneste ideologic pe oameni, ci ii trezeste mereu la realitate. Se prea poate insa ca popoarele din est sa fi prins gustul dulce si inselator al ideologiilor: parafrazindu-l pe Marx, as zice ca stinga politica va ramine de-a pururi opiumul maselor.

Monday, January 24, 2011

Ratiune vs ideologie

Mi se pare ca lucrurile ramin in continuare complicate pentru oamenii simpli. Desi pentru istorici si elita estului lucrurile sint clare -- comunismul e predestinat sa fie criminal --, nu avem nici in acest moment o cale de abordare a argumentului care ar trebui sa-i convinga pe tineri sa nu apuce pe calea revolutiei: mai ales ca, asa cum e inteleasa azi, revolutia poate fi si buna.
Tinerii -- ma refer mai ales la cei care nu au acces la o educatie de calitate dar si la cei care provin din familii cu probleme -- agreeaza adesea radicalismul si exprimarea frusta, fara ocolisuri sau fineturi. Tinarul Lenin (ma rog, pe-atunci nu se numea asa) a fost radicalizat de condamnarile care s-au abatut asupra familiei sale iar tarul si familia sa au fost vazute de atunci incolo ca dusmanii sai personali. Starea dezastruoasa a taranimii din vremea lui probabil ca a fost pentru Lenin argumentul suprem. Noi putem azi specula ca lui Lenin putin i-a pasat de taranime, dar asta nu face decit sa ne departeze de calea rationamentului.
Ma gindesc ca daca nu demontam o data pentru totdeauna, punct cu punct mecanismele ideologiei goale, nu avem nici o sansa sa ferim organismele sociale moderne de cancerul revolutiei. Daca privim atent, germenii revolutiei se regasesc peste tot: nu trebuie decit sa ne aruncam ochii pe forumuri pentru a intui potentialul exploziv existent dincolo de iluzia stabilitatii de moment.
De pilda, mi se pare a fi o mare greseala demonizarea lui Lenin: fiindca in felul asta il transformam in zeu, unul rau, dar zeu, cu puteri carora nu le poti rezista. Si ce mai poate face un amarit de licean in fata un demon? Vi se pare ca unui zeu rau ar trebui sa-i opunem unul bun si sa speram ca cel bun va cistiga intotdeauna? Ajunge oare sa mai credem in faptul ca unei ideologii rele ii putem opune intotdeauna eficient o ideologie buna? Dar taranimea din vremea lui Lenin era una ortodoxa. A ferit-o asta de tentatia asasinatului? Nicidecum. De ce?
Nu cumva lasind mereu omul la mina ideologiei, fie aceea si una buna, si lipsindu-l de forta rationamentului, sub motiv ca, in definitiv, omul rational nu poate fi bun se constituie in greseala originara?
Oamenii se bazeaza prea adesea pe asertiunea ca proprietatea sau capitalul molesesc in mod invariabil spiritele revolutionare. Insa Lenin provenea din clasa mijlocie si a ramas totusi pina la moarte imun la tentatiile capitalului: nu putea fi considerat insa un idealist pur de vreme ce asasinatul, desfiintarea adversarului de idei era demersul sau favorit. Si fireste ca el nu putea fi asimilat unui general in plin razboi pentru o cauza nobila din moment ce multe dintre tintele asasinatelor erau oameni civili, nevinovati. Insa mintea aplecata spre ideologic gaseste intotdeauna explicatii: ba ca situatia de atunci era complicata si toti combatantii dormeau cu armele sub perna, ba ca, pentru eliberarea poporul nu era alta cale. Iar poporul mai auzise astfel de indemnuri revolutionare inclusiv in biserica ("Nu socotiti ca am venit sa aduc pace pe pamint; n-am venit sa aduc pace, ci sabie"). Mai mult, daca este sa consideram idealul nobil al emanciparii taranimii, acestuia nu i se putea raspunde cu nimic echivalent. Degeaba vor veni azi multi sa spuna ca se poate sa emancipezi poporul si fara revolutie, asa cum s-a putut in unele tari vestice neatinse de comunism: acesta e doar un fapt, nu o asertiune care sa tina loc de argument. Iar daca ar putea fi admisa ca argument, ar ramine totusi una contrafactuala.
In definitiv, cred totusi ca avem de-a face cu un defect cultural profund: cita vreme actul criminal in serie va fi demonizat iar faptuitorul va fi supus retalierii, omul simplu va ramine expus ideologiei si, lipsit de forta ratiunii care sa-l edifice, va fi mereu tentat de revolutie. Mai ales ca ratiunea superioara nu se dobindeste prin moralizare nesfirsita si prin demonizarea celui care face rau.
Ratiunea se dobindeste in timp, prin educarea in spiritul adevarului si al dialogului, adica al respectului pentru interlocutor, fie acela si un criminal in serie, sau chiar un Lenin. Caci nu-l pot combate eficient pe Lenin daca nu-i acord prezumtia de buna-credinta: nu are a face ca, la rindul sau, el n-a acordat prezumtia de buna-credinta celor la a caror asasinare a condus prin deciziile sale. Daca vreau sa invat sa rezist tentatiei de a folosi orice mijloace odata ce m-am procopsit cu un ideal inalt, atunci trebuie sa inteleg ce a fost in mintea lui Lenin, dar pentru asta trebuie sa-i acord prezumtia de buna-credinta, oricit de insuportabil mi-ar fi acest gind. Multi ginditori moderni se relaxeaza cu gindul ca traim in alte vremuri, la gindul ca Lenin a murit demult: dar tocmai ideologia este aceea care face ca un Lenin mort sa fie mai persuasiv si mai periculos decit unul viu.
Se spune ca criminalii in serie sint lipsiti de afectivitate. Gresit. Ei devin criminali mai intii fiindca e tentant -- multi dintre ei sint destul de inteligenti pentru a vedea avantaje acolo unde nu prea sint --, dar mai ales fiindca, desi dotati cu ratiune, aceasta e una complet gresita. Pentru a-i face sa inteleaga ca gresesc, nu moralizarea si retalierea sint solutia, ci educatia in spiritul adevarului. Iar aceasta incepe cu logica si matematica. In inchisorile cu detinuti foarte periculosi, eu unul as automatiza aproape totul, si as impune un demers educational rigid, centrat pe invatarea matematicii, de la nivelele cele mai slabe, la cele mai avansate. Eliberarea detinutului nu se va mai putea face decit dupa trecerea unui examen riguros de matematici, in functie de condamnari. Condamnarile cele mai grave vor corespunde, fireste, unor nivele mai avansate de asimilare a matematicii.
Se vor gasi desigur unii cinici care sa afirme ca printr-un asemenea demers nu am face decit sa-i transformam pe detinuti in infractori si mai periculosi, si asta inca cu cheltuiala si mai mare: ei bine, asta este exact tipul de rationament care ne impiedica sa aflam ce anume i-a lipsit lui Lenin cind a recurs la crima -- lasind la o parte refuzul acordarii prezumtiei de buna-credinta. Nu rationamentul duce la crima, ci ideologia. Si cu fiecare criminal condamnat la moarte de catre societate, se naste cel putin inca un potential criminal in serie. Altii vor crede poate ca unabomber (alias Ted Kaczynski) ar fi un bun contraexemplu: eu sustin doar ca, desi mult mai rar, inclusiv matematicienii foarte buni fac rationamente gresite, dar ca acestea se corecteaza tot cu matematica si mai mult exercitiu.
Adevarul este ca nimeni nu se poate lupta cu o ideologie de la egal la egal -- nici chiar cel mai bun matematician --, fara o ratiune nu doar foarte bine antrenata, dar corecta: Newton credea de pilda ca Dumnezeu este cel care impune forta gravitatiei iar lumea inca se mai amageste ca, de vreme ce era vorba de o idelogie buna, totul e in regula. Nu este: ce le vom spune fundamentalistilor islamici care au de gind sa se arunce in aer in avioane si prin locurile aglomerate din marile orase in numele lui Allah?
Cum altfel, daca nu prin rationament, il poti face pe un om sa inteleaga ca un ideal inalt nu va justifica niciodata mijloacele incercarilor de a-l atinge?

Nota. Comentariul a fost postat sub articolul Secolul monstrilor: Patima distrugerii si nihilismul demonic al lui Vladimir Tismaneanu

Tuesday, January 04, 2011

Despre intelegere, cultura si Ferentari

Am citit azi un articol bun in Evenimentul Zilei, scris de Vlad Odobescu. De fapt, un interviu luat lui Gergő Pulay, un antropolog.

Articolul e binevenit din mai multe motive. Mai intii ca trateaza un subiect important pentru noi: un subiect care devine cu atit mai important, cu cit ii acordam mai putina atentie, deci importanta. Apoi, articolul a gasit cheia in care ar trebui abordata problema: e vorba de analiza din perspectiva antropologica -- mai ales ca pentru unii dintre noi e mai putin evident ca tiganii sint tot oameni. Nu in ultimul rind, articolul favorizeaza cunoasterea unui mediu de care cei mai multi dintre romani se tin departe, cit mai departe, prin chiar exercitiul ignorantei.

As face citeva observatii pe chestiunile interesante. In mod remarcabil, un astfel de mediu ramine unul usor accesibil antropologului: fiindca aici, aproape totul se petrece in strada. Acea scoala a vietii este, de fapt, strada. Si, desi cei care fac diferentierea neta dintre mediul rural si mahala ar respinge probabil ideea, mahalaua a fost si ramine totusi un mediu arhaic. Ceea ce este biserica in lumea rurala, este in mahala, strada. Fiindca ambele, biserica si strada mijlocesc comunicarea si ambele coaguleaza comunitati. Exista insa si o diferenta importanta intre cele doua: biserica e totusi inchisa ermetic intre limitele traditiilor, in vreme ce strada e un spatiu deschis.
Multi dintre noi au petrecut o buna parte a copilariei in strada, asadar admitem ca avem destule in comun cu tiganii. Asta inseamna ca putem intelege bine multe dintre manifestarile lor.

Cred ca ruptura dintre medii vine prin educatia sumara, asimilata ca ideologie, adica prin demers initiatic. In fond, bandele de cartier dar si cei care se emancipeaza definitiv de mediul strazii recurg la ceva ce poate fi numit intr-un singur cuvint: initiere.
Iar problemele mari tocmai de aici vin: in mod paradoxal, initierea inseamna mai putin decit intelegere. Fiindca initierea e grefata aproape intotdeauna pe afectiv, in vreme ce intelegerea inseamna ratiune. Initierea practica o detasare artificiala fata de mundan, prin extinderea imaginii strazii la un spatiu imaginar -- vezi rolul grupului daca vorbim de mahala si de strada, si al batrinilor sau al sfintilor, daca vorbim de sat si biserica. Initierea ramine apanajul unei educatii extinse dar fara adincime, adica tot sumare, facuta in mod paradoxal prin cultura, prin apel la cantitate, adica prin neglijarea ideilor cheie ale unei dezvoltari naturale: cultura initierii practica detasarea inaintea intelegerii. Iar detasarea fara intelegere este aceea care ne face tot timpul sa gindim ca problemele nu sint ale noastre ci ale celorlalti: in realitate, ajungem sa ocolim mereu adevaratele probleme.
Ma abtin sa caut aici posibilele solutii: ma bucur insa ca exista o preocupare pentru lucrurile astea, mai ales ca in mediile noastre educate atentia este calata pe rural si pe ce s-a pierdut odata cu industrializarea fortata. Nu cred ca este intimplatoare escaladarea recenta a conflictului dintre cultura urbana si cea suburbana. Noile strazi sau scoli ale vietii sint caile de comunicatii, internetul, forumurile: in aceste medii se vede cel mai bine esecul ideologiei culturii.

E de remarcat insa ca ideologia culturii e relativ recenta si a aparut odata cu idealizarea modelului omului universal. Nu stiu cind s-a produs deturnarea proiectului, cert e insa ca foarte curind dupa aceea aproape nici un filozof nu mai considera asimilarea geometriei ca pe o prioritate: ca la un semn, aproape toti au inceput sa prefere in mod irational orice fel de ideologie morala in locul stiintei.

Ipoteza mea este aceasta: daca vrei ca un om sa fie pregatit pentru a asimila sanatos aspectele morale ale vietii in societate, atunci trebuie ca acesta sa aiba mai intii o foarte buna educatie a intelegerii. Cum se face asta? Prin clasicul recurs la geometrie, adica prin apel la stiintele exacte. Mai mult, educatia in materie de stiinta ar trebui sa fie mereu cu un pas in fata invataturilor morale, iar demersul de intelegere sa aiba mereu prioritate in fata celui simplu de acumulare mecanica a culturii.

Saturday, January 01, 2011

Nelinistea

Unii oameni sustin ca doar cel care nu mai trebuie sa alerge ca un animal haituit de foame poate ajunge sa-si exprime coerent gindurile. Nu stiu.
Stiu doar ca cerul meu e libertatea gindului, simplitatea. Cit despre neliniste, de regula o interiorizez ca pentru a o mistui: unii o exteriorizeaza cu voluptate desi nelinistea are o consistenta proteica.

Anul trecut mi-a reusit parca mai bine ca niciodata evadarea: am putut lucra la subiectele dragi mie inca de la vacanta sfirsitului de an si am tinut-o asa inca mult timp, fiindca starea aceea de spirit s-a perpetuat. Totul incepea cu trezirea de dimineata: chiar daca parea ca nu se intimpla mare lucru, gindul se aseza iar ideile bune se inlantuiau sau rasareau ici si colo, ca prin minune.
Pentru mine, pauza inseamna lucrul la ale mele: atunci sint vesel fara sa ma veselesc, iar atmosfera e sarbatoreasca, desi nu sarbatoresc nimic. Gindesc si gindesc, fara a nota nimic. Ma minunez de resturile de idei gasite, le intorc si le privesc pe toate partile, cam tot asa cum face un paleontolog cu fragmentele de oase preistorice.

Dintotdeauna mi-a aparut stranie nevoia oamenilor de a sarbatori: eram copil si nu intelegeam cum de oamenii cei mai saraci se veseleau cel mai mult. Azi e la fel. De ce fug oamenii de gindurile linistite? De ce cauta mereu dezordinea si nemaivazutul? De ce iarna trebuie sa le fie cald ca vara? De ce nu pot jubila in singuratate? De ce vor oamenii tot timpul, totul? Si de ce acest tot e intotdeauna foarte putin, chiar daca inseamna multumire, multa hrana din cea mai buna, caldura si lumina sub toate formele?

Fireste ca nu toti oamenii sint asa, fiindca sint oameni care-si fac prieten frigul, intilnindu-l cu placere chiar si pe intuneric, in plin ev al luminii: si nu-i forteaza vreun capcaun sa faca asta. Sint pur si simplu mai prietenosi de felul lor, nu doar cu oamenii.