Exista idei, ginduri, trairi sau fenomene interioare care n-au o amprenta afectiva clara. De pilda degenerescenta. Avansul degenerarii nu e resimtit aproape niciodata, degenerarea nu doare. Degenerarea e multidimensionala: una dintre multele sale dimensiuni este uitarea. Altele ar fi dezinteresul si lenea: nici acestea nu dor. Ele ii ingrijoreaza cel mult pe ce ceilalti, dar niciodata pe cel care le traieste. Exista oameni cotropiti de angoasa care se tem de inactiune, si, aparent, de lene: in realitate insa, disconfortul e produs de frica goala, nu de lene. Fiindca e prea mult spus ca cineva traieste lenea: lenea nu e propriu-zis traita, simtita, perceputa. De aceea e asa dificil de combatut.
Pe de alta parte, uitarea are stranietatea sa, fiindca nu apare doar la cei care inainteaza in virsta. Ea apare in mod inevitabil si la cei care, sa zicem, intineresc. Problema este ca noi nu stim cind anume intinerim uitind, si cind imbatrinim. De aici si confuzia motivationala: nu stim aproape niciodata cu-adevarat ce anume avem de facut.
Sa luam boala: durerile care o insotesc apar si daca ne apropiem de ea natural, venind din trecut, dar si daca am veni din viitor, intinerind. Confuzia este sporita adesea de lentoarea cu care se produc transformarile pe care le traversam, dar mai ales de faptul ca aceste transformari nu au loc uniform, unele parti ale corpului imbatrinind mai lent decit altele.