Calea de mijloc

(continuare)
Bine, dar ceva similar ar putea sustine si ateul: cu cit crezi mai multe, cu atit e mai probabil sa te inseli. Ei, nu-i deloc asa. Argumenteaza te rog. Intii ca eu cred in lucruri pe care el le-ar considera neimportante, de pilda transcendenta ideilor, conceptelor. Cred ca la ateu apare fenomenul invers: avind deprinderea sa demoleze lumi intregi, el ar putea foarte usor sa desfiinteze pur si simplu adevaruri aparent neimportante si nedemonstrabile, fara de care nu doar oamenii, dar societati intregi ar putea ajunge in fundaturi ale istoriei. De unde ai mai scos-o si pe-asta? Priveste cu atentie la ceea ce s-a intimplat in comunism: s-a ajuns acolo nu pentru ca a fost demolata lumea imaginara a crestinilor, ci din cauza unui defect de gindire aparent minor. Hai ca ma faci curios, care anume a fost acela? Ei bine, nu atit ideea materialista cit impunerea egalitarismului, avind ca efect aparitia unor constiinte monstruoase, ca efect al uniformizarii mintilor: a avut astfel loc o spalare de creiere de proportii nemaiintilnite in istorie. A fost ca si cind oamenilor li s-ar fi transplantat creiere de insecte: vazuti din afara, oamenii din societatile comuniste aratau ca niste mari gindaci de bucatarie. Hai ca bati cimpii, de ce ai nevoie de imaginea asta cu totul respingatoare pentru a-i descrie? Pai fiindca gindacii de bucatarie se imprastie la cea mai mica vibratie iar frica era sentimentul care ii domina pe oameni in asemenea societati. Tot cred ca exagerezi, ideea egalitarista nu-i asa de rea, cum cred unii, ba, poate ca, aplicata asa cum trebuie, s-ar realiza un echilibru social care astazi lipseste. Nu te iluziona: te rog sa crezi macar pentru moment ca efectul uniformizarii constiintelor aduce cu sine grozavia amintita. Nu vad de ce as face asta. Pot sa te ajut. Te rog. Uniformizarea mintilor e mai perfida decit crezi: atunci cind oamenii sint recompensati aproape la fel, indiferent de ce fac, se produce "excizarea sociala" a intiativei, fiindca ei se vor deprinde sa creada ca nu are nici un sens sa lucreze mai mult si nici mai bine daca nu pot cistiga mai bine. Si ce-i cu asta? Pai, facind asta, umbli direct la ADN-ul societatii fara sa stii prea bine ce faci. Inteleg, e ca si cum ai extirpa ficatul, nestiind ce face ficatul. E chiar mai rau: fiindca ficatul ar putea fi, sa zicem, bolnav, iar daca lasi doar partea sa sanatoasa, chiar daca aceasta e mica, ficatul se va regenera. Daca insa umbli la structura intima a corpului si intervii, sa zicem, in mecanismul producerii globulelor rosii, eliminindu-le, atunci organismul e pierdut. Bun, dar ce are asta a face cu credintele, caci de acolo am pornit? Intrebarea e buna. Aici intervine materialismul: acesta ii face pe oameni sa creada ca nu are sens sa creada in imaginar, in ceea ce nu e direct palpabil. Dar de ce fac ei asta? Pai fiindca isi imagineaza ca e bine sa creada doar in ceea ce poate fi argumentat, dovedit, dedus. Asadar, nu minimum de credinte nedovedite, ci, daca se poate, nici una. Aha, chiar asa: pai vezi, tocmai de aceea te asemanam mai devreme cu un ateu, ceea ce cauta el e tot un minim de credinte neargumentabile, daca se poate, nici una, macar el e consecvent. Este consecvent, dar stim bine, consecventa nu e intotdeauna o calitate. Asa-i, fiindca putem gresi in mod sistematic. Intocmai. Totusi, de ce greseste el? Nu-i chiar usor de vazut asta. Intii de toate trebuie sa fii de acord cu mine ca, in pofida faptului ca ateul refuza in mod sistematic credintele, el are totusi credintele lui. Pai nu mai are. Ba da, de pilda aceea ca e bine sa nu mai ai credinte neargumentabile: el nu stie nici macar daca e bine sa faca asta, cu atit mai putin o poate dovedi. Dar apoi, se intimpla ceva aparent straniu. Ateul ajunge sa nu mai aiba libertate de miscare: in felul asta el isi pierde calitatea de fiinta spirituala. Hm, asta trebuie sa-mi demonstrezi. Pai sa luam credinta in Dumnezeu de pilda. Da, nu poti nega ca el e mai liber decit un crestin, sa zicem, fiindca el nu mai este constrins sa creada si sa faca ceea ce face in mod obisnuit un crestin. Te inseli. Crezi? Uite: sa zicem ca ai de a face cu cineva care face o afirmatie cu care nu esti de acord. Ai asadar de ales intre doua variante, fiindca pe moment nu te poti lamuri daca acel cineva se inseala sau spune adevarul, ce faci? Nu stiu ce-as face, poate ca as alege varianta convenabila, cea cu care as putea fi de acord. Bine, dar atunci admiti ca te poti insela, fiindca varianta aleasa poate fi chiar cea falsa. Asa este, si atunci? Te-ai gindit ca poti amina alegerea? Nu. De ce? Nu stiu. Cred ca iti pot sugera un raspuns. Ia sa te-auzim. Exista un stres al alegerii, oamenii ies din acest stres alegind orice, numai alegind, dar mai e si teama de esec, camuflata in nevoia de a crede si de a argumenta varianta convenabila. Ah, am ajuns din nou la marota ta, frica. Poti fi ironic, dar aici frica joaca un rol foarte subtil. Si de ce ma rog? Pai fiindca atunci cind omul e in situatia de a alege, el e liber si, aproape invariabil, are impresia ca daca ar alege, in felul acesta s-ar elibera si mai mult. Si n-ar fi asa? N-ar fi asa nici macar daca din intimplare ar alege corect, fiindca, in conditiile in care nu stie cu-adevarat raspunsul corect, el mai degraba se va indoi ca a ales corect: deci si-a pierdut din libertate alegind si in plus se framinta ca n-a facut-o cum trebuie. Hm, chiar nu m-am gindit la asta, dar totusi, de ce nehotarirea reprezentata de lipsa alegerii e mai buna decit hotarirea data de alegere. Pai tocmai fiindca cel care a ales nu ramine -- fiindca nici nu poate ramine -- la fel de hotarit: cum spuneam, nestiind adevarul, el va ajunge sa se indoiasca, iar nehotarirea data de lipsa alegerii nu-i nici pe departe asa de incomoda cum isi imagineaza unii. Gindeste-te de pilda la problemele serioase pe care inca nu le-am aflat, incomodeaza oare acelea pe cineva? Hm, interesanta argumentatie. Ar mai fi insa ceva. Nu s-a terminat? Ba da, dar am o completare. Am observat ca chiar cel care a ales intimplator bine se afla intr-o situatie proasta: as spune ceva despre cel care a ales prost. Stiu ce vrei sa spui. Oare? Da: cel care a ales varianta falsa va construi indirjit o lume de pseudo-argumente, departindu-se tot mai mult de pozitia din care ar putea argumenta cel mai bine, adica de pozitia de dinaintea alegerii. Poti sa-mi spui si de ce era importanta pozitia aceea dar si de ce se indeparteaza el tot mai mult de ea? Pai fiindca acum e implicata si componenta afectiva care include teama de esec, si fiindca nevoia legitima de recunoastere s-a transformat intre timp in dificultatea din ce in ce mai mare a recunoasterii erorii. Asa este, cred ca gindim la fel. Nu fi asa sigur. De ce? Pai fiindca as pune si altfel problema alegerii, nu doar in termeni de adevarat si fals. Cum? De pilda a alege intre a face sau a nu face un lucru: cum trebuie gindit intr-o atare situatie? Hm. Desi problemele astea par similare, cred ca nu sint similare, dar raspunsul la ultima nu-l vom da aici. Nu? Nu. A mai ramas totusi ceva: care era rolul subtil al fricii? Pai credeam ca e clar. Nu e. Este vorba de frica de a ajunge in situatia de a alege: in realitate este vorba de frica de a fi liber. De ce? Fiindca a fi liber, inseamna intii de toate sa dialoghezi cu tine si cu ceilalti -- e de observat aici cit de dificil poate fi dialogul cu ateii sau cu crestinii, adica cu cei care s-au grabit sa aleaga --, libertatea mai inseamna sa-ti asumi responsabilitati dar si credinte folositoare, sa uzezi de discernamint, sa reflectezi indelung si chiar sa-ti administrezi singur constringerile folositoare fara de care devenirea e imposibila. Pai daca esti liber, de ce sa apelezi la constringeri? Nu e vorba de constringeri venite din afara, ci despre autoconstringeri, si doar despre acelea care iti folosesc: desi nu pare, aceasta e de fapt definitia libertatii. Care? Libertatea nu e posibilitatea de a face sau crede orice, ci practicarea autoconstringerilor folositoare: daca insa nu gindesti corect, atunci poti ajunge la autoconstringeri nefolositoare, ca acelea care i-au dus pe comunisti la eliminarea tuturor credintelor neargumentabile. Hm, inteleg acum: ateii ajung sa creada in prea putine iar crestinii sau musulmanii, de pilda, in prea multe. E captivanta ideea. De ce? Pai fiindca aici mi se pare ca regasesc in toata autenticitatea sa ceea ce numim de regula calea de mijloc. Sint de acord cu tine. Hm. Mai e de spus ceva aici? Imi vine acum in minte o idee nastrusnica. Ce idee? Sa sugeram edililor unui oras mare din lumea asta sa numeasca una dintre strazile din centru "Calea de mijloc". Mmm, nu cred ca are vreo sansa de reusita intr-un oras, poate mai degraba in vreun satuc: dar ar fi frumos, de pilda in loc de Strada Principala, sa spunem Calea de mijloc. Asa-i.