Science is the best thing we can do. And I think it is better for men to seek order in a chaotic manner instead to study chaos in an orderly fashion.

Saturday, October 30, 2010

Idee

Ma gindeam azi ca nu stim prea multe despre creier: si totusi, tot ceea ce stim despre lume si despre el stim prin el. Nu stiu cum e cu nemurirea: probabil ca mai avem mult pina sa nemurim datorita stiintei noastre. Pina acolo insa, cred ca matematica va ajunge la o cunoastere despre creier cu mult mai buna, suficient de buna pentru a lamuri, de pilda, chestiunea constiintei ca fenomen universal. Probabil ca, daca am intelege bine cum sta treaba cu constiinta, am putea, prin operatii minime sa facem ca o albina sa devina constienta. Acolo ar trebui sa ajungem: acesta este de fapt programul de studiu. Lamurirea chestiunilor de fizica fundamentala nu e parca la fel de tulburatoare. Nu pot sti cum vede lumea o albina, si probabil nu voi sti niciodata: cred insa ca am putea-o face constienta si vorbi cu ea, cam tot asa cum se intimpla in basme sau povesti. Am afla astfel si mai multe despre lume, despre noi.

Sunday, October 24, 2010

E drept, doctrina unui Dumnezeu personal ce intervine in evenimentele naturale n-ar putea fi niciodata infirmata, in sensul propriu al cuvintului, de catre stiinta, fiindca aceasta doctrina se poate refugia de fiecare data in acele domenii in care cunoasterea n-a izbutit inca sa cistige teren. Sint convins ca o asemenea conduita din partea reprezentantilor religiei ar fi nu numai nedemna, ci si fatala. Caci o doctrina care nu e in stare sa se mentina la lumina zilei, ci doar in intuneric, isi va pierde inevitabil inriurirea asupra omenirii, cu prejudicii incalculabile pentru progresul uman. -- Albert Einstein

Omul de stiinta care cauta adevarul este supus unui soi de restrictie puritana, el se fereste de tot ce este voluntarist sau emotional. In treacat fie spus, aceasta trasatura este rezultatul unei dezvoltari lente, fiind specifica mai degraba gindirii occidentale moderne. -- Albert Einstein

Thursday, October 21, 2010

Despre iubire

Cred ca pot da aici o concluzie la ceea ce am incercat sa arat prin dialogurile de mai sus. Nu sint doctor de suflete, fiindca ma ocup de regula doar de ceea ce cred eu ca este propriul suflet: am afirmat mai sus ca, spre deosebire de altii care sint siguri, eu nu sint sigur ca am un suflet.
Au maimutele suflet? Poate. Sa ne gindim la un pui de cimpanzeu a carui mama naturala moare subit: daca puiul este suficient de matur, va supravietui, daca nu, cu timpul, va deveni apatic, va inceta sa se mai joace apoi chiar sa mai manince, in cele din urma “depresia” il va ucide. El nu va muri cu gindul la vreun Mesia al maimutelor, ci din cauza ca ii lipseste afectivitatea materna.

Am observat de-a lungul timpului ca sindromul celui ce nu iubeste este unul tulburator: pentru el, despartirea de cel apropiat este una dureroasa, dar din motive cu totul diferite de cele pe care si le imagineaza ceilalti. Am spus deja, el nu iubeste, deci ar fi absurd sa crezi ca plinge fiindca nu mai are pe cine iubi: in fapt, un om care iubeste si al carui partener a plecat ar trebui sa rasufle usurat. Motivul e simplu, nu-i usor sa iubesti, iar o iubire de-o viata e cu atit mai solicitanta: mie insumi mi-e foarte greu sa iubesc, fac un efort pentru asta iar de multe ori chiar nu stiu cum se face si incerc sa invat — nu pretind ca stiu. Cind ni se adreseaza indemnul sa iubim, asta nu se intimpla fiindca e putin sau usor lucru, ci tocmai fiindca e greu. Asadar, un om al carui partener a plecat ar trebui mai intii sa-si traga sufletul si sa se linisteasca: nu sa se bucure, dar nici sa se jeleasca. Dupa moartea partenerului este loc de tristete, iar daca tristetea e autentica, atunci trairea este una fireasca: mintea intelege iar sufletul accepta. Depresia si chiar frica apar, cred, la omul care a fugit toata viata sa de reprezentarea mortii, si, de regula, chiar la cel care nu iubeste dar pretinde sau crede ca o face. Am vazut cum se intimpla asta: mintea sa imatura confunda nevoia sa de iubire cu daruirea iubirii. Cind partenerul moare, omul neiubitor stie cumva ca nu a iubit, desi mintea sa nu realizeaza asta, iar sufletul nu poate accepta pierderea, fiindca sufletul e sincer si asteapta in continuare iubirea pe care s-a obisnuit sa o primeasca. Ceea ce desparte mintea de suflet este frica: frica de a realiza ca nu ai iubit, stiind ca trebuia sa fi iubit — credinta este aceea care ii spune mintii ca trebuie sa iubeasca iar sufletul se simte vinovat daca nu o face. Solutia, pe cit e de simpla, pe-atit e de greu de aplicat. Mai intii trebuie sa te opresti, sa nu mai fugi de frica pe care o resimti — fiindca aceasta va intretine inclusiv sentimentul de culpa –, dar apoi trebuie sa recunosti ca nu ai iubit. Nu este o tragedie sa nu iubesti, ci o pierdere: o pierdere pe care o poti insa recupera atita vreme cit inca mai traiesti.

Omul e o fiinta complicata: de cele mai multe ori, el se teme atit cind iubeste, cit si cind nu iubeste. Am vazut ce se intimpla atunci cind el nu iubeste dar stie ca ar trebui sa o faca. Totusi, de ce se teme omul sa iubeasca chiar si atunci cind iubeste si incepe sa stie sa o faca? Am admis deja ca e dificil sa iubeasca. Cred ca omul se teme sa iubeasca fiindca se teme ca ar putea ajunge in situatia de a iubi fara a fi iubit, adica in situatia de a da, fara a primi, sau, la sufletul-contabil, e frica de a ajunge in situatia de a da mai mult decit primeste.

Nu trebuie confundat sindromul celui care supravietuieste si vorbeste tot timpul de iubire fara a iubi, cu sindromul supravietuitorului. Sindromul supravietuitorului apare la cei care supravietuiesc unui accident in care toti sau aproapte toti ceilalti pier. De regula, accidentele se petrec fulgerator, incit oamenii nu mai au timp sa se pregateasca in vreun fel. Sindromul supravietuitorului este un sentiment de vinovatie ce poate fi exprimat frust prin intrebarea: de ce eu?
Admit ca pot exista cazuri rare cind sindromul supravietuitorului se aplica celui care iubeste si care se intreaba de ce a fost ales el, cel care sa ramina in viata. Dar raspunsul la intrebarea asta este unul simplu pentru cel care se pretinde crestin: probabil fiindca mai are de iubit, adica de tras.

Nu judec aici pe nimeni: fiecare poate judeca si afla singur in care dintre situatiile descrise este.

Monday, October 18, 2010

Comentariu scris de vizitator
Publicat la data de 17.10.2010, ora 9:00 am

Pentru R.A. Muresan
Suferi de ceva boala? Auzi voci sau ai personalitati multiple? Nu mai fa pe desteptul(a). Habar n-ai despre ce vorbesti. Lasa filozofia ca realitatea e crunta. Vorbesti de undeva de sus, dar sunt sigur ca vei da cu capul intr-o zi si atunci vei intelege( sau poate nu).


Mai intelectualule… Ti-am zis ca tu esti ala. Stiu ca vrei sa fii modest, dar nu e cazul. Nu sint modest, dar nici intelectual. Bine, dar atunci “suferi de ceva boala”? Din cite stiu eu, nu. Stii ce? Hai sa presupunem ca eu sint ateu, si tu esti crestin. Nu, mai bine invers, eu sint ateu si tu esti crestin. Bine, eu sint crestin: astept. Asteapta. Astept. Asteapta. Pai astept, da’ spune si tu ceva rau de mine. De ce? Ca sa ma intariti. De ce? Ca sa pot sa-ti raspund mihnit si cu credinta. Bine, esti credul. Stiam asta: fii mai agresiv. Bine: esti foarte credul. Stiam si asta. Bine, esti din cale-afara de credul. Omule, iarta-ma, dar esti complet lipsit de imaginatie, sa stii ca ti-ar prinde bine o excursie in Rai. Unde? In Rai. Adica? Adica acolo, in lumea in care nu mai moare nimeni si toti iubesc. Despre ce lume vorbesti, “suferi de ceva boala”? Nu, tu “suferi de ceva boala”, fiindca vorbesti prea mult cu cu tine, adica cu mine… Poate tu, fiindca tu vorbesti cu Dumnezeu. Bine dar Dumnezeu exista… ai uitat, eu sint crestinul? N-am uitat deloc, poate ai uitat tu ca eu sint ateul: care Dumnezeu? Vad ca nu putem dialoga. Pai si ce, credeai ca se poate? Sa stii ca imi faceam ceva iluzii. Pai fiindca “suferi de ceva boala”. Hai ca nu mai sint crestinul, m-am lamurit. Cum sa nu mai fii crestin, atunci chiar “suferi de ceva boala”. Ho, ca s-a terminat jocul, nu intelegi? Ba da, da’ incepuse sa-mi placa si, sa-ti spun drept, mi-ar fi placut sa te vad raspunzindu-mi mihnit si cu credinta. Vaz ca tu “suferi de ceva boala”, cum se poate sa-ti doresti asta? Dar ce-i asa de rau sa fii mihnit, ai avea si tu in felul asta credinta. Hm: bine iti zicea cine-ti zicea, chiar “suferi de ceva boala”. Hm, hai ca-mi placi. De ce, fiindca iti spuneam ca esti bolnav? Nu, fiindca te vad acum mai hotarit, mai cu vina: acum am putea face impresie buna impreuna. Eu nu prea cred, tu chiar crezi asta? Nici eu nu cred dar incercam sa-ti fac curaj.

Si eu care credeam ca tu ai inteles. Dar mie mi se pare ca am inteles, zau. Pai uite ce se spune mai sus, "Cei care nu pot intelege <...>". Credeam ca-i vorba despre tine, fiindca eu am inteles. Aha, insa cum si eu am inteles, ma intreb ce-a vrut sa spuna Anita cu asta. N-ar fi mai bine oare sa zici d-ra Anita? Nu stiu, poate ca e d-na Anita. Poate. Insa chiar nu inteleg de ce se rezuma oamenii la cite un nume sau ID scurt care nu spune mai nimic despre ei. N-am auzit eu bine sau ai spus "nu inteleg"? Chiar asa am spus, nu inteleg. Adica, nu poti intelege golurile. Da, adica... dar nu-i vorba despre golurile din suflet, daca la asta te gindeai. Nu? Nu: este vorba despre teama de a te recomanda online. De ce? Unii oameni se recomanda ca si cind nu s-ar respecta pe ei insisi, isi dau porecle in loc de nume: altii isi dau alte nume, iar altii sint sumari, ca si cind fiinta lor ar fi sumara. Dar ce treaba are asta cu sufletul? N-am spus ca are, dar, ca m-ai intrebat, nu-s sigur ca n-are. Adica? Adica unde e sufletul cind mintea face asta? Chiar, si eu credeam ca mintea si sufletul merg impreuna... Da? Nu stiam. Poate ca oamenii care fac asta se tem de ceva... Da, poate: m-am obisnuit si eu acum sa cred ca teama e cuibarita peste tot. Zi-i frica, e mai sanatos. Bine, frica: dar frica de ce? Frica de a-ti asuma parerile expuse. N-ar putea fi timiditate? Nu cred. De ce? Pai fiindca un timid nu se repede la celalalt in doar citeva rinduri din care lipsesc cu totul argumentele. Cum adica nu se repede, cine s-a repezit? Pai n-ai citit cele.... stai, unu, doi, trei, patru... sase rinduri scrise de Anita? Ba da, dar sint sigur sase? Pe onoarea mea. Stai sa numar si eu... cinci, sase, sapte. Imi pare rau, dar esti tendentios, sint sapte rinduri. Sint sase. Nu, sint sapte. Sa numaram impreuna: unu, doi,... sase. Gata. Sapte. Pai ce faci? Numar. Si numele ei? Da, nu trebuie? Pai daca nu-i al ei? Auzi, nu crezi ca esti cam suspicios? Bine, fie, sapte rinduri. Sa revenim. Revenim si admitem ca nu-i vorba de timiditate. Bine, si-atunci? Pai atunci e frica. Nu mai poate fi altceva? Pai spune tu ce-ar putea fi... Nu-mi vine nici o idee. Pai poate nu ai suficienta empatie, de-aia nu-ti vine nici o idee. Ce faci, si tu te repezi acuma? Nu, dar pune-te in locul ei. Nu pot. De ce? Fiindca sase, ba nu, sapte rinduri nu ma ajuta sa fac asta. Inteleg, dar atunci nu poti fi sigur ca-i vorba despre frica. Fireste ca nu. Ai primit al doilea avertisment ca faci prea multa filosofie. Ma mir. De ce? Credeam ca asta nu-i filosofie. Stii bine ca in antichitate filozofii faceau filosofie dialogind. Aaaa, daaa, ce frumos era pe-atunci, parca ii si vad plimbindu-se pe malul... Hei, lasa reveriile, esti narcisist. Hait, eu? Tu. De ce? Pai fiindca scrii prea mult. Te rog, narcisist inseamna altceva. Ce? De pilda sa te oglindesti intr-o balta. Fugi de-aici, inseamna sa te iubesti pe tine. Dar eu n-am spus nicaieri ca te iubesc. Nu, pe tine, nu pe mine. Pai da. Altfel, nici eu n-am spus ca te iubesc. Pai vezi, sintem de acord. Asa, unde-i narcisismul? Poate vine din faptul ca vorbesti prea mult cu tine, si ti-am mai zis asta. Da, numai ca am cazut de acord ca asta inseamna sa gindesti, ma rog, sa gindim. Aha, si? Pai, daca a gindi inseamna a fi narcisist, atunci prefer sa fiu narcisist. Te rog, nu fi insolent. Chiar nu sint, dar... Nici un 'dar': uite, poti scrie si tu mai putin, poti vorbi cu tine mai putin -- adica cu mine --, si-atunci poate ca nu vei mai fi acuzat de narcisism. Asta inseamna sa nu fii narcisist? Sa gindesti putin, sa scrii putin? Nu inseamna asta, dar poti incerca. De ce? Poate macar dai impresia... Conteaza asa de mult impresia? Conteaza, uite, scrii si tu trei rinduri, din care unul sa zica ceva despre faptul ca se filozofeaza prea mult. Si? Pai si vei crea impresie. Cum adica? Adica ceilalti vor fi impresionati si nu vor mai indrazni sa se puna cu tine. Si atunci cine va mai scrie? Vor scrie cei care nu sint narcisisti, ca tine. Tot trei rinduri? Tot. Tot ca se filozofeaza prea mult? Sa zicem. Hm, neinteresant. N-ai inteles, nu trebuie sa fii interesant, ci sa filozofezi mai putin, sa-ti dai mai putina importanta, sa ai mai putin narcisism dar mai multa iubire si macar o urma de empatie: ai putea incerca macar. Ihi, inteleg, sa incerc sa scriu mai putin de opt rinduri, sa-mi dau un nickname, sa scriu ca se filozofeaza prea mult, sa le arat celorlalti ca eu nu inteleg golurile din suflet -- chiar daca durerea se atenueaza --, ca tot eu sint cel care face prea multa filosofie, ca sint prea narcisist si nu am empatie: aha, si ca nu iubesc. Vad ca ai uitat mai multe, si nici n-ai inteles. N-am inteles asta, dar sa stii ca treaba cu cel care iubeste si nu poate avea goluri in suflet am inteles-o. Sigur? Pe onoarea mea. Auzi? Ce-i? Mi-a venit o idee. Ce idee? Ma intreb daca ea a inteles. Cine? Anita. Care Anita? Cea cu sapte rinduri. Aha, daca ea a inteles... dar trebuia sa inteleaga? Nu neaparat, dar ma gindeam ca, daca de pilda nu ti-a citit postarile, ea era aceea care nu avea cum sa inteleaga. Si? Dar de ce sa-ti fi citit postarile, mai ales ca ai iritat-o. Da, chiar asa, eu in locul ei nici n-as mai fi citit: imi dau seama citeodata cit de enervant pot fi pentru ceilalti. Chiar iti dai seama cit poti fi de enervant? Da, fiindca ii stirnesc sa gindeasca. Ha, ma faci sa rid, tu si provocarea gindirii: cred ca ar trebui sa ne intre bine in cap ca de gindit, gindesc doar cei care au inima. Si ce, eu n-am? Pai se vede treaba ca nu. De ce? In primul rind fiindca nu le plingi de mila celor care isi pling de mila. Ar trebui? Poate ca da, macar asa, sa faci impresie, sau macar din politete, cam asa cum dicteaza buna-cuviinta. Dar nu-mi place sa le pling altora de mila din politete, si-apoi, politetea este pentru altceva, dar si pentru altii. Da? Da: politetea este pentru cei timizi, demni, onesti, pentru cei care nu se controleaza la sufletel in public, pentru cei autentici, nu pentru prefacuti. Nu ma innebuni: am o intrebare. Spune drept, tu mai ai suflet? Cred ca da. Ce, nu esti sigur? Dar tu esti sigur? Nici eu nu sint, dar aflu abia acum ca tu nu esti. Ceilalti sint siguri? Poate ca da, de vreme ce stiu ce-i iubirea. Apropo, dar iubirea stii ce-i? Nu prea. Nici eu, totusi, cum de putem spune ca daca iubesti nu poti simti goluri in suflet? Eu cred ca asta ne spune gindirea, care, nestiind ce inseamna iubirea, incearca sa o cunoasca, sa o inteleaga.

Sunday, October 17, 2010

Cris: Da, foarte frumos dialogul interior expus. Ca o critica literara as recomanda mai putine interjectii gen “pai”. Ca subiect, nu mai comentez nimic ca ar trebui sa revenim iar la o discutie despre adevar, unde e clar ca exista opinii divergente. Nu exista nimic nobil in a incerca sa convingi un crestin (sau orice credincios) ce prost pentru ceea ce crede si ca tu detii “adevarul”. Ba mai mult as zice ca e vorba despre un egoism fara margini in sensul ca daca chiar exista mai mult decat aceasta lume materiala, macar ai mai tras niste fraieri dupa tine, deci nu esti singur.

Dar chiar exista mai mult decit aceasta lume materiala, doar ca crestinii nu se rezuma la afirmatia asta simpla si frumoasa. Ei merg mult dincolo de ea, construind o intreaga lume, nu doar una de idei, ca si cind ar fi epuizat toata lumea transcendenta a ideilor, ci una plina de fiinte: nu una in care supravietuiesc alte fiinte muritoare, ci una plina ochi de fiinte nemuritoare; nu de fiinte nemuritoare oarecare, ci de fiinte nemuritoare iubitoare, s.a.m.d. Tocmai asta este problema.

Cit despre “argumentul” cu fraierii, acela poate fi utilizat foarte bine si in sprijinul celor care nu cred, de pilda, in Dumnezeul crestinilor. Mai precis, daca te situezi in tabara lor, atunci poti lesne crede ca cei care fac prozelitism vor sa mai gaseasca alti “fraieri” care sa vina la biserica si sa creada, dar mai ales sa contribuie — tot material, caci altfel nu-i suficient. Deci pina la urma cine e mai egoist, crestinul sau ateul? Fiindca altfel, amindoi vor sa convinga.

Observatie. Vocabula ‘pai’ a fost utilizata adesea in loc de liniuta de dialog: asadar, are rolul de a pune in evidenta replicile personajelor, tocmai pentru ca textul e continuu si nu fracturat, ca in cazul unui dialog clasic — din motive de spatiu, aici ar fi fost dificila postarea si lecturarea unui asemenea dialog sub forma clasica.

Pe cuvint ca mi-a stat pe limba sa-ti spun ca s-or gasi unii pe-aici care sa creada ca auzi voci. De ce? Pai fiindca vorbesti prea mult cu tine. Hm, dar ce, tu nu vorbesti cu tine? Ba da, dar poate nu la fel de mult. Si ce, crezi ca e rau? Nu stiu ce sa-ti raspund, asa, repede. Pai nu-mi raspunde repede: reflecteaza. Bine: cred ca nu e deloc rau sa vorbesti cu tine. Ceva argumente? Am. Spune. Pai, ma uit in jur si vad ca stam prost. Stiu, "este o criza, ma-ntelegi, care poti pentru ca sa zici ca nu se poate mai oribila...". Eu vorbeam serios. Te rog. Spuneam ca ma uit in jur si nu-mi place ce vad. De ce? Pai uite, nu mai ai cu cine vorbi. Ei, cum asa? Intra pe un forum si-ai sa vezi ca nu poti cu nici un chip inchega un dialog, cu atit mai putin poti polemiza in limite civilizate. Cu asta sint de acord, dar nu vad argumentul. Cred ca argumentul devine vizibil odata cu doua intrebari importante. Prima: nu crezi ca unul dintre motivele pentru care societatea romaneasca este in disolutie tine de incapacitatea noastra de a dialoga? A doua: ce faci cind, dintr-un motiv sau altul nu mai poti dialoga cu ceilalti? Hm, ai dreptate, incep sa vad ce vrei sa spui. Spune tu atunci. Pai, imprejurarea ca nu dialogam tine de faptul particular ca, la noi, cultura s-a oprit in vremea premoderna, in care modelul era cel al maestrului: discipolul nu punea intrebari, ci tacea, observa si invata. In esenta, aceasta era scoala de atunci, cam asta e scoala de la noi si astazi: nu exista un dialog autentic intre profesor si elev, ba, as putea spune ca la noi s-a dezvoltat un sindrom al alergiei la dialog. In regula, dar cred ca aici mai e ceva care, desi pare neimportant, are consecinte care pot ruina o societate oricit de prospera. Ce anume? Faptul ca multi nu realizeaza ca, a invata sa dialoghezi cu ceilalti nu e un imperativ oarecare, o dogma de neinteles: fiindca dialogul te invata sa gindesti. Asa-i, si eu am realizat lucrul asta la un moment dat: copiii invata mai intii sa comunice cu ceilalti, dar pe masura ce cresc, interiorizeaza comunicarea transformind-o apoi in ceea ce mai tirziu putem numi gindire critica. Intr-adevar: fara a trece prin etapa dialogului cu ceilalti nu poti dezvolta de fapt gindirea autentica. Iar atunci solutia la situatia in care nu mai poti comunica cu ceilalti este imediata. Asa-i: dialoghezi cu tine. Ce inseamna asta? Inseamna de fapt sa continui sa gindesti, fiindca atunci cind incetezi sa mai faci treaba asta, incetezi sa te mai numesti fiinta spirituala. Hm, cred ca nici mie nu mi-ar fi reusit mai bine afirmatia. Stii ceva, nu mai fa pe desteptul cu mine si lasa filosofia asta subtirica, fiindca nu-i de gluma, nu vezi ca se ia lumea de noi? Care noi? Iau asta ca pe o gluma. Dar nu-i o gluma, citeste mai sus. Am citit, dar tot mi se pare amuzant. Ce anume? Sa ma gindesc la cit de seriosi erau totusi cei care strigau pe vremuri "noi muncim, nu gindim". Ma tu te crezi deja intelectual. Pe onoarea mea ca nu. Ba da, numa' aia isi dau aerele astea de superioritate. Zau ca nu ma cred. Ba da. Ba nu. Stai, ca parc'aud ceva... Ce auzi? Aud parca niste apostrofari groase la adresa intelectualilor... Si cum suna? Pai i-aud pe unii strigind pe niste holuri, "mama voastra de banditi, putregaiuri ale societatii, asta sinteti", "la puscarie cu voi", "moarte intelectualilor". Pai parca ziceai ca eu ma dau intelectual, vad ca tu o iei razna acum, auzi voci, intelectualule. Ba tu esti intelectual. Ba tu. Ba tu...

Calea de mijloc

(continuare)
Bine, dar ceva similar ar putea sustine si ateul: cu cit crezi mai multe, cu atit e mai probabil sa te inseli. Ei, nu-i deloc asa. Argumenteaza te rog. Intii ca eu cred in lucruri pe care el le-ar considera neimportante, de pilda transcendenta ideilor, conceptelor. Cred ca la ateu apare fenomenul invers: avind deprinderea sa demoleze lumi intregi, el ar putea foarte usor sa desfiinteze pur si simplu adevaruri aparent neimportante si nedemonstrabile, fara de care nu doar oamenii, dar societati intregi ar putea ajunge in fundaturi ale istoriei. De unde ai mai scos-o si pe-asta? Priveste cu atentie la ceea ce s-a intimplat in comunism: s-a ajuns acolo nu pentru ca a fost demolata lumea imaginara a crestinilor, ci din cauza unui defect de gindire aparent minor. Hai ca ma faci curios, care anume a fost acela? Ei bine, nu atit ideea materialista cit impunerea egalitarismului, avind ca efect aparitia unor constiinte monstruoase, ca efect al uniformizarii mintilor: a avut astfel loc o spalare de creiere de proportii nemaiintilnite in istorie. A fost ca si cind oamenilor li s-ar fi transplantat creiere de insecte: vazuti din afara, oamenii din societatile comuniste aratau ca niste mari gindaci de bucatarie. Hai ca bati cimpii, de ce ai nevoie de imaginea asta cu totul respingatoare pentru a-i descrie? Pai fiindca gindacii de bucatarie se imprastie la cea mai mica vibratie iar frica era sentimentul care ii domina pe oameni in asemenea societati. Tot cred ca exagerezi, ideea egalitarista nu-i asa de rea, cum cred unii, ba, poate ca, aplicata asa cum trebuie, s-ar realiza un echilibru social care astazi lipseste. Nu te iluziona: te rog sa crezi macar pentru moment ca efectul uniformizarii constiintelor aduce cu sine grozavia amintita. Nu vad de ce as face asta. Pot sa te ajut. Te rog. Uniformizarea mintilor e mai perfida decit crezi: atunci cind oamenii sint recompensati aproape la fel, indiferent de ce fac, se produce "excizarea sociala" a intiativei, fiindca ei se vor deprinde sa creada ca nu are nici un sens sa lucreze mai mult si nici mai bine daca nu pot cistiga mai bine. Si ce-i cu asta? Pai, facind asta, umbli direct la ADN-ul societatii fara sa stii prea bine ce faci. Inteleg, e ca si cum ai extirpa ficatul, nestiind ce face ficatul. E chiar mai rau: fiindca ficatul ar putea fi, sa zicem, bolnav, iar daca lasi doar partea sa sanatoasa, chiar daca aceasta e mica, ficatul se va regenera. Daca insa umbli la structura intima a corpului si intervii, sa zicem, in mecanismul producerii globulelor rosii, eliminindu-le, atunci organismul e pierdut. Bun, dar ce are asta a face cu credintele, caci de acolo am pornit? Intrebarea e buna. Aici intervine materialismul: acesta ii face pe oameni sa creada ca nu are sens sa creada in imaginar, in ceea ce nu e direct palpabil. Dar de ce fac ei asta? Pai fiindca isi imagineaza ca e bine sa creada doar in ceea ce poate fi argumentat, dovedit, dedus. Asadar, nu minimum de credinte nedovedite, ci, daca se poate, nici una. Aha, chiar asa: pai vezi, tocmai de aceea te asemanam mai devreme cu un ateu, ceea ce cauta el e tot un minim de credinte neargumentabile, daca se poate, nici una, macar el e consecvent. Este consecvent, dar stim bine, consecventa nu e intotdeauna o calitate. Asa-i, fiindca putem gresi in mod sistematic. Intocmai. Totusi, de ce greseste el? Nu-i chiar usor de vazut asta. Intii de toate trebuie sa fii de acord cu mine ca, in pofida faptului ca ateul refuza in mod sistematic credintele, el are totusi credintele lui. Pai nu mai are. Ba da, de pilda aceea ca e bine sa nu mai ai credinte neargumentabile: el nu stie nici macar daca e bine sa faca asta, cu atit mai putin o poate dovedi. Dar apoi, se intimpla ceva aparent straniu. Ateul ajunge sa nu mai aiba libertate de miscare: in felul asta el isi pierde calitatea de fiinta spirituala. Hm, asta trebuie sa-mi demonstrezi. Pai sa luam credinta in Dumnezeu de pilda. Da, nu poti nega ca el e mai liber decit un crestin, sa zicem, fiindca el nu mai este constrins sa creada si sa faca ceea ce face in mod obisnuit un crestin. Te inseli. Crezi? Uite: sa zicem ca ai de a face cu cineva care face o afirmatie cu care nu esti de acord. Ai asadar de ales intre doua variante, fiindca pe moment nu te poti lamuri daca acel cineva se inseala sau spune adevarul, ce faci? Nu stiu ce-as face, poate ca as alege varianta convenabila, cea cu care as putea fi de acord. Bine, dar atunci admiti ca te poti insela, fiindca varianta aleasa poate fi chiar cea falsa. Asa este, si atunci? Te-ai gindit ca poti amina alegerea? Nu. De ce? Nu stiu. Cred ca iti pot sugera un raspuns. Ia sa te-auzim. Exista un stres al alegerii, oamenii ies din acest stres alegind orice, numai alegind, dar mai e si teama de esec, camuflata in nevoia de a crede si de a argumenta varianta convenabila. Ah, am ajuns din nou la marota ta, frica. Poti fi ironic, dar aici frica joaca un rol foarte subtil. Si de ce ma rog? Pai fiindca atunci cind omul e in situatia de a alege, el e liber si, aproape invariabil, are impresia ca daca ar alege, in felul acesta s-ar elibera si mai mult. Si n-ar fi asa? N-ar fi asa nici macar daca din intimplare ar alege corect, fiindca, in conditiile in care nu stie cu-adevarat raspunsul corect, el mai degraba se va indoi ca a ales corect: deci si-a pierdut din libertate alegind si in plus se framinta ca n-a facut-o cum trebuie. Hm, chiar nu m-am gindit la asta, dar totusi, de ce nehotarirea reprezentata de lipsa alegerii e mai buna decit hotarirea data de alegere. Pai tocmai fiindca cel care a ales nu ramine -- fiindca nici nu poate ramine -- la fel de hotarit: cum spuneam, nestiind adevarul, el va ajunge sa se indoiasca, iar nehotarirea data de lipsa alegerii nu-i nici pe departe asa de incomoda cum isi imagineaza unii. Gindeste-te de pilda la problemele serioase pe care inca nu le-am aflat, incomodeaza oare acelea pe cineva? Hm, interesanta argumentatie. Ar mai fi insa ceva. Nu s-a terminat? Ba da, dar am o completare. Am observat ca chiar cel care a ales intimplator bine se afla intr-o situatie proasta: as spune ceva despre cel care a ales prost. Stiu ce vrei sa spui. Oare? Da: cel care a ales varianta falsa va construi indirjit o lume de pseudo-argumente, departindu-se tot mai mult de pozitia din care ar putea argumenta cel mai bine, adica de pozitia de dinaintea alegerii. Poti sa-mi spui si de ce era importanta pozitia aceea dar si de ce se indeparteaza el tot mai mult de ea? Pai fiindca acum e implicata si componenta afectiva care include teama de esec, si fiindca nevoia legitima de recunoastere s-a transformat intre timp in dificultatea din ce in ce mai mare a recunoasterii erorii. Asa este, cred ca gindim la fel. Nu fi asa sigur. De ce? Pai fiindca as pune si altfel problema alegerii, nu doar in termeni de adevarat si fals. Cum? De pilda a alege intre a face sau a nu face un lucru: cum trebuie gindit intr-o atare situatie? Hm. Desi problemele astea par similare, cred ca nu sint similare, dar raspunsul la ultima nu-l vom da aici. Nu? Nu. A mai ramas totusi ceva: care era rolul subtil al fricii? Pai credeam ca e clar. Nu e. Este vorba de frica de a ajunge in situatia de a alege: in realitate este vorba de frica de a fi liber. De ce? Fiindca a fi liber, inseamna intii de toate sa dialoghezi cu tine si cu ceilalti -- e de observat aici cit de dificil poate fi dialogul cu ateii sau cu crestinii, adica cu cei care s-au grabit sa aleaga --, libertatea mai inseamna sa-ti asumi responsabilitati dar si credinte folositoare, sa uzezi de discernamint, sa reflectezi indelung si chiar sa-ti administrezi singur constringerile folositoare fara de care devenirea e imposibila. Pai daca esti liber, de ce sa apelezi la constringeri? Nu e vorba de constringeri venite din afara, ci despre autoconstringeri, si doar despre acelea care iti folosesc: desi nu pare, aceasta e de fapt definitia libertatii. Care? Libertatea nu e posibilitatea de a face sau crede orice, ci practicarea autoconstringerilor folositoare: daca insa nu gindesti corect, atunci poti ajunge la autoconstringeri nefolositoare, ca acelea care i-au dus pe comunisti la eliminarea tuturor credintelor neargumentabile. Hm, inteleg acum: ateii ajung sa creada in prea putine iar crestinii sau musulmanii, de pilda, in prea multe. E captivanta ideea. De ce? Pai fiindca aici mi se pare ca regasesc in toata autenticitatea sa ceea ce numim de regula calea de mijloc. Sint de acord cu tine. Hm. Mai e de spus ceva aici? Imi vine acum in minte o idee nastrusnica. Ce idee? Sa sugeram edililor unui oras mare din lumea asta sa numeasca una dintre strazile din centru "Calea de mijloc". Mmm, nu cred ca are vreo sansa de reusita intr-un oras, poate mai degraba in vreun satuc: dar ar fi frumos, de pilda in loc de Strada Principala, sa spunem Calea de mijloc. Asa-i.

Saturday, October 16, 2010

Despre extremism si credinta

Am o intrebare pentru tine... Spune te rog. De ce folosesc oamenii cuvinte al caror sens nu-l stapinesc? Te referi cumva la mine? Nu. Atunci? De pilda am vazut folosit mai sus cuvintul 'extremist'. Si? Crezi ca a fost folosit corect? Nu-mi dau seama, depinde de context. Pai in contextul de aici. Hm, cred ca nu. Aha. Si de ce crezi asta? Nu e folosit corect fiindca nu am vazut inca reactii extremiste. Si de ce crezi ca a fost folosit termenul asta dur? Nu stiu, poate ca cel care l-a folosit se teme de ceva, sau poate ca vrea sa preintimpine ceva. Chiar crezi asta? De ce se poate teme el, si-apoi, ce anume sa preintimpine? Se teme poate de judecata (rece) a celor care nu vad lucrurile ca el. De ce? Pai poate nu e sigur pe credinta. Chiar asa? Eu stiu ca atunci cind nu esti sigur pe ceva, esti putin mai ezitant dar si mai precaut. Asa este, numai ca unii oameni nu vor sa lase impresia nesigurantei. De ce? Pai tot de teama. Teama de ce, omule? Pai teama de a nu fi judecat. Dar e normal sa fim judecati intr-un fel sau altul de cei care iau contactul cu opiniile noastre. Asa este. Si-atunci? Ei nu vor asta. De ce? Poate ca ar vrea sa-i judecam dupa criteriile lor. Care adica? Pai cele ale crestinilor de pilda. Si ar fi normal? Nu prea. De ce? Pai fiindca ei ar vrea sa trecem totul prin inima. Si ce-i cu asta, nu e bine asa? Dar judecata se face cu mintea. Nu te pot contrazice, dar poate ca au si ei dreptate. Poate. Hm, nu esti prea vorbaret, dar vorbeai de teama dar si de nevoia de a preintimpina ceva. A preintimpina ce? Nu stiu, uneori oamenii tind sa forteze putin afisind siguranta tocmai pentru a se apara de posibile critici. Hai ca nu prea ne-am lamurit cu motivatia folosirii termenului, dar poate reusim altfel. Ce sau cine este extremist? Scrie in dictionar, termenul se refera la cineva care nu este normal, sau ma rog, imbratiseaza idei sau opinii extremiste, adica impinse la extrem. Te consideri extremist? Hm. Poate ca da. Hai ca m-ai facut praf, tu extremist. De ce crezi ca esti extremist? Pai poate fiindca cred in valoarea absoluta a adevarului. Cum adica? Pai, de pilda, nu pot crede ca exista lucruri pe jumatate adevarate, ci numai lucruri adevarate sau false. Dar asta nu este extremism. Ei uite ca unii ar putea crede ca este, de vreme ce ei cred ca trebuie sa nuantam absolut totul: ei spun de pilda ca nimic nu e doar alb sau negru. Hm, dar unele lucruri s-au intimplat sau nu, nu poti spune ca exista aici vreo cale de mijloc. Asa este. Dar de ce crezi ca vor unii sa nuanteze totul? Nu stiu, probabil ca se tem sau le e frica de ceva. M-ai innebunit cu frica, mereu ajungem la frica. Scuze, dar chiar cred ca frica ne cotropeste si ca asta este unul din motivele pentru care adesea nu gindim corect. Sa revenim la extremism. Sa revenim. Nu m-ai convins ca esti extremist, dar spune-mi, tu nuantezi vreodata? Sigur ca da, aproape tot timpul. Pai parca erai rationalist si te bazai pe adevaruri absolute. Asa este, numai ca adevarurile astea nu sint deloc multe, iar in viata de zi cu zi logica nu este neaparat pe primul loc: in realitate, cred ca nuantez aproape orice in afara de adevar. Hm, ma pui pe ginduri: e clar ca in acest caz nu poti fi extremist, as crede mai degraba ca extremisti sint cei care nuanteaza totul. Dar vreau sa te mai intreb ceva. Spune. Crezi in Dumnezeu? La ce te ajuta daca afli ce cred eu? Pai vreau sa vad cum gindesti in chestiunile importante. E mai complicat si nu-ti pot raspunde intr-o fraza. Hait, sa nu-mi spui ca te-a apucat acuma nevoia de nuante. Nu. Atunci spune-mi, crezi sau nu? Nu cred. Aha, esti ateu. Nu, nu sint ateu. Cum adica nu esti, pai nu crezi in Dumnezeu. Asa-i, nu cred in ceea ce numesc oamenii Dumnezeu in mod curent, dar insist, nu sint ateu. Cum asa? Pai, desi nu cred, nici nu neg. De ce nu negi? Fiindca nu pot dovedi. Ce nu poti dovedi? Pai nu pot dovedi nici ca exista, nici ca nu exista. Aha, sa inteleg atunci ca nu esti de acord nici cu ateii. Intocmai. Hm, e clar ca nu poti fi extremist, fiindca daca erai, atunci te situai cu siguranta intr-una dintre tabere. Dar de ce nu crezi in lucruri pe care nu le poti dovedi? Dar cred in astfel de lucruri. Da-mi un exemplu. Pai cred in transcendenta ideilor, in faptul ca urmarind adevarul voi descoperi si frumusete, cred in alcatuirea minunata a lumii, in fine, cred in virtutile ratiunii mai mult decit in cele ale iubirii. Nu e cam putin? Ti se pare putin? Pai in comparatie cu ce cred altii, de pilda ateii sau crestinii, e destul de putin. Mie mi se pare si-asa foarte mult. Eu as zice mai degraba ca esti undeva la limita, ai strictul necesar. Asa-i, nici nu cred ca-i nevoie de mai mult. De ce? Pai fiindca cu cit cred mai multe lucruri pe care nu le pot dovedi, cu atit am mai multe sanse sa ma insel, ba chiar sa ma amagesc pe mine si pe ceilalti. Cum asa? Gindeste-te un pic: cu cit lucrurile pe care le crezi sint mai fabuloase, cu atit ti-e mai usor sa crezi in neadevarurile marunte. Dar poate ca asta-i credinta. In nici un caz. De ce? Mai intii, fiindca un neadevar marunt poate rasturna o intreaga lume, oricit de frumoasa sau mareata. Iar apoi, cautarea adevarului nu sta in a crede in lucruri din ce in ce mai nebunesti.

Cu politete despre iubire

Pe onoarea mea ca oamenii sint grei de cap... Cum? Asa. Te rog sa fii politicos. Sint. Cum adica grei de cap? Adica oamenii nu inteleg. Te-ai gindit ca poate nu vor? M-am gindit. Si? Nu stiu ce sa cred, fiindca daca nu vor, atunci ma intreb de ce nu vor. Si? Chiar n-am un raspuns, dar uite: unii oameni vorbesc de golurile din suflet. Da? Da. Citeste postarile. Le-am citit. Si, nu vezi nimic? Ba da, unii zic de golul din suflet. Si? Pai tocmai asta-i: cum poate un om sa simta gol daca sufletul sau e plin de iubire? Nu stiu. Pai nu prea poate. Si-atunci? Si-atunci el doar crede ca iubeste. Vorbesti prostii, oamenii astia isi iubesc parintii, cum poti sa spui asa ceva? Cred ca despre gol nu pot vorbi decit cei deprinsi sa primeasca iubirea ca pe ceva ce li se cuvine, iar cind izvorul iubirii dispare sau seaca, atunci striga ca si cind li s-ar fi facut o nedreptate. Pai si nu li s-a facut? Poate ca da, numai ca oamenii primesc iubirea pentru a invata ei insisi sa o dea. Si nu invata? Nu. De ce? Pai uite-asa. Cum adica? Pai atunci cind ajung sa stea cu cineva cu care se inteleg, nici n-apuca sa inceapa sa iubeasca, ca hop, apare frica. Frica? Da, frica in fundu' gol, care incepe sa-i alerge si sa le spuna: veti pierde, veti pierde. Ce sa piarda? Cum adica ce sa piarda, tot iubirea. Iar vorbesti in dodii. Eu? Deloc. Pai de ce are a se teme cel care iubeste, fiindca el va iubi mereu? Oare nu doar cel care nu iubeste se teme sa piarda iubirea pe care a primit-o nu stie nici el prin ce miracol?

Frumusete sau adevar

Hm. Ce alegi intre frumusete si adevar? Chiar trebuie sa aleg, nu se poate cu amindoua? Da, chiar trebuie. De ce trebuie? Pai fiindca nu merg intotdeauna impreuna. Bine, pai, aleg frumusetea. Esti sigur? Hm, ma mai gindesc. Nu stiu ce sa aleg: as alege adevarul dar mi-e teama sa nu pierd frumusetea. Ti-e teama? Ba nu, daca stau sa ma gindesc mai bine, atunci nu mi-e teama. Aleg adevarul. Esti sigur? Da. Poti sa-mi spui de ce? Cred ca da: cautind adevarul s-ar putea sa dau si peste frumusete, de fapt, aproape sigur voi gasi la un moment dat si frumusetea. De unde stii? Pai nu stiu, cred. Dar nu ti-e teama sa crezi? Poate ca te inseli. Nu, nu mi-e teama sa cred. Dar uite, sint altii care cred in lucruri mult mai frumoase, de pilda in lumi nemaivazute, cu fiinte bune si iubitoare, cu iubire vesnica si viata vesnica. Da? Chiar exista? Da, exista, de ce te miri? Ma mir, fiindca iti trebuie multa credinta ca sa crezi in asa ceva. Pai credinta e buna, nu? Tu insuti crezi in ceva, tocmai ai recunoscut asta. Asa este, numai ca nu stiu daca credinta intr-o lume este chiar credinta? Pai cum asta? Oamenii aceia cred intr-o lume mai buna. Tocmai, ca nu cred intr-o lume mai buna, ci in cea mai buna dintre lumi. Iti dau dreptate, asa este, dar ce e rau in asta? Pai, sa ma gindesc: de pilda sint oameni care se bizuie pe lucruri minunate care nu s-au intimplat si care, foarte probabil, nu se vor intimpla. Care sint aceia? Pai sint oamenii care joaca tot felul de jocuri. Te gindesti la cei care vineaza norocul? Chiar la ei. Si e rau sa crezi in noroc? Nu stiu, eu unul n-as putea crede in noroc. De ce? Pai norocul are locul lui, uneori da norocul peste noi, de cele mai multe ori insa, nu. Si? Pai norocul e capricios. Credeam ca esti serios: cum poate fi credinta in cea mai buna dintre lumi capricioasa? Pai oamenii spun ca cred in cea mai buna dintre lumi pina li se intimpla lor ceva rau, iar apoi se razgindesc. Nu e adevarat, nu se razgindesc: poate ca se supara pe moment, dar putini se razgindesc. Ba cred ca se razgindesc. Explica-mi. Uite. Intii, ei spun ca aceea e cea mai buna dintre lumi, dar cind li se intimpla ceva rau, trebuie sa admita ca in lumea astea inca se mai intimpla lucruri rele. Pai si? Ce-i cu asta? Pai crezind in cea mai buna dintre lumi, au uitat pentru o vreme ca asta nu-i scuteste de raul din lumea aceasta. Si? Intre timp le-au spus si altora vestea cea buna, ca exista cea mai buna dintre lumi. Pai si, pai si, nu ma lamuresti deloc. Pai le-au spus si altora despre acea lume dar lor li se intimpla inca lucruri rele. Pai nu e normal sa li se intimple? Sint doua lumi diferite. Da, numai ca multi oameni nu inteleg asta si cer raspunsuri: ei striga, de unde stii ca exista lumea cea mai buna daca tie ti se intimpla lucruri rele? Hm. Intr-adevar, situatia se incurca pentru cel care crede. Pai se incurca, tot asa, cam ca la acela care vineaza norocul si promite ca va cistiga, sau si mai rau, ca vor cistiga. Ei, nu multi mai fac asta azi: nu mai promit celorlalti. Si-atunci, pina la urma, e treaba lor. Asa e, numai ca tot trebuie sa explice de ce li se intimpla inca raul. Si ce-i daca trebuie sa explice? Pai aici apare razgindirea. Tot nu pricep: de ce adica se razgindesc? Pai mai intii spun ca exista cea mai buna dintre lumi, ca de-acolo nu poate veni raul, dar apoi, fiindca nu-i chip sa ascunda raul, spun ca exista rau fiindca in cea mai buna dintre lumi exista un plan care admite raul din lumea noastra. Hm. Asa e, seamana cu o razgindire. Dar poate ca oamenii astia vor binele celorlalti. Pai si cei vare vineaza norocul vor binele celorlalti. Ei, stii bine ca nu-i chiar asa. Poate ca nu, dar ma gindesc la iubirea lor. Ei asta-i, ce-are a face acum si aici iubirea? Are. De ce? Fiindca ei spun ca iubirea e importanta dar totusi nu-i iubesc pe ceilalti. Cum asta? Pai ei ii iubesc pe cei buni de dincolo. Nu cred. Ba eu cred. Ba nu. Uite. Ce face un om care a fost iubit de un alt om care a plecat? Pai ce face? Omul acela cauta iubirea. Si ce-i cu asta? Pai cind cauti iubirea nu ai timp sa mai iubesti. Ei as, iubeste. Da, pe cel de dincolo. Pai vezi? Da, numai ca e usor sa iubesti pe cineva mai bun si care nu mai exista, iar asta cu greu se poate numi iubire. Da? Da: eu cred ca iubire este sa iubesti pe cel imperfect, de linga tine, si asta nu doar fiindca e cu mult mai greu.

Friday, October 15, 2010

Mai departe

Chiar avem nevoie sa apelam la Dumnezeu pentru a scrie despre oameni si despre iubire, despre tristete, frica si moarte? Sa vedem.

Ce este un om in lume? O fiinta aproape ca oricare alta. Unii spun ca-i cu mult mai mult. De ce spun ei asta? Nu se stie prea bine.
Totusi, un om in lume trebuie gindit asa: omul si lumea. Unii spun ca oamenii au suflet: tot ce se poate. Are si lumea suflet? Nu stim, poate. Lumea se misca insa dupa legi, dar in aceeasi lume exista si alti oameni si fiinte, adica posibil alte suflete.
Dar daca sint doi? Ar trebui sa gindim ca avem doi oameni in lume sau doi oameni si restul lumii? Dar daca avem doi oameni si restul lumii, atunci cei doi oameni fac o lume, una mai mica, dar o lume. Unii spun ca asa e obiceiul si firea oamenilor, sa stea cite doi, intr-o lume a lor, dar tot in lume.
Exista oare jumatati de suflet? Posibil, fiindca unii nu pot gindi altfel sufletele pereche decit ca pe niste jumatati. Straniu lucru. Trebuie ca ai doar o jumatate de suflet daca, pierzindu-ti perechea, simti ca nu mai esti intreg. Dar cum ramine totusi jumatatea de suflet in lume? Mai putem vorbi de om si lume? Probabil ca nu. Dar oare nu sint si oameni care sa aiba suflete intregi si care sa stea impreuna? Probabil ca da. Atunci daca unul dintre acestia ramine fara pereche, ramine om intreg in lume.

Dar cum este cu iubirea? Pai este un sentiment de afectiune. Unii spun ca iubirea ii leaga pe oameni: de obicei, mai strins, doar cite doi. Dar cum ii leaga, ca o funie? Nu, fiecare iubeste pe celalalt, sau doar unul il iubeste pe celalalt. Dar daca iubeste doar unul, atunci cum de stau impreuna? Pai fiindca iubirea ii tine legati pina cind cel care iubeste oboseste. Daca insa inainte de oboseala moare cel care nu iubeste, atunci cel care iubeste, fiindca a invatat sa iubeasca, probabil ca va iubi pe altcineva. Chiar si daca e putin obosit? Chiar. Daca insa moare cel care iubeste, cel care nu iubeste nu va putea iubi pe altcineva, fiindca el nu stie cum sa faca asta. Gindul ii va fi totdeauna la cel care l-a iubit si a plecat. Cu greu s-ar putea gasi insa cineva care sa-l inlocuiasca pe cel disparut fiindca cei mai multi dintre cei ramasi vor la rindul lor sa fie iubiti, nu sa iubeasca. Si-atunci? Pai atunci multi dintre cei ramasi isi imagineaza ca mai este cineva care ii iubeste. Sa fie oare o gluma? Nu, e un lucru serios.
Dar daca iubesc amindoi? Atunci cind unul oboseste, celalalt iubeste, si tot asa: iubirea dureaza mai mult. Daca unul moare, atunci celalalt va sti sa iubeasca mai departe chiar si pe cineva care nu stie inca sa iubeasca.

Dar cum e cu moartea? De ce se intristeaza oamenii cind moare cineva?
Sa vedem. Exista oare fiinte care nu mor? Din cite stim, nu. Unii spun ca exista alte lumi in care sint fiinte care nu mor. Dar de ce spun asta? Unii au auzit de la altii, altii pur si simplu mint, si mai sint si cei care zic ca vad o parte din lumile acelea. De ce nu exista oameni sau fiinte care traiesc vesnic in lumea asta? Nu stim, poate ca inca nu le-am gasit. Dar de ce au nevoie fiintele nemuritoare de alte lumi pentru a exista? Curios, dar nici asta nu stim.
Totusi, moartea exista la tot pasul: gizele mor strivite, sau de batrinete, sau de frig, sau din cauza vreunei boli. Si animalele mari mor: multi oameni maninca in fiecare zi particele din animale moarte dar si particele din vegetale strivite sau taiate. Au fost chiar vremuri cind oamenii mincau particele din alti oameni.
Dar cum e cu tristetea? Intii ca nu toti oamenii se intristeaza cind moare cineva apropiat: unii merg la cimitir si vorbesc in unele zile din an cu cei morti, altii se veselesc. Ce e tristetea? Un sentiment. Cam ca fericirea? Nu chiar. De ce? Pai fiindca oamenii cauta fericirea, nu tristetea. De ce? E mai greu de explicat. Asa e normal? Poate ca da. Dar daca moartea e asa de prezenta, atunci de ce totusi oamenii se intristeaza atunci cind moare cineva apropiat? Pai fiindca oamenii incearca sa uite. Dar cum reusesc ei sa uite, fiind inconjurati de moarte? Pai unii cred in viata vesnica si poate ca asta ii face sa nu mai vada moartea asa cum este ea. E mai bine asa? Unii spun ca da. Dar ajuta la ceva, adica inteleg ei mai mult sau ii ajuta prin asta pe altii? Nu inteleg mai mult si nici nu-i ajuta in mod direct pe altii. Dar atunci de ce o fac? Pai poate o fac pentru ei, ca sa se simta mai bine si fiindca nu pot altfel.
Inca nu am lamurit cu tristetea. De ce apare? Poate fiindca omul incepe atunci sa inteleaga… Inseamna ca tristetea nu e rea. Nu. Dar atunci de ce fug oamenii de ea? Nu stiu, poate de frica. Frica de ce, de intelegere? Poate ca da. Atunci n-ar fi mai bine ca ei sa inteleaga de la inceput? Probabil ca da, numai ca atunci ar fi de la inceput putin tristi. Si ei nu vor asta… Nu. Nu vor sa inteleaga sau nu vor sa fie tristi? Nici una, nici alta. De ce? Unii cred ca intelegerea nu se adreseaza sufletului, ba chiar se tem ca le pune sufletul in pericol. De ce? Nu stiu, asa li s-a spus. Dar au incercat macar? Nu cred. De ce? Pai tocmai am spus: de frica. Dar frica ii opreste pe oameni de la multe. Intocmai. Dar cum se poate? Uite-asa, frica e cuibarita peste tot: aproape ca nu exista gind care sa nu aiba umbra sa de frica. Dar cum poti fugi de umbra? Pai nu poti.

Thursday, October 14, 2010

Tot despre credinta

Gasesc ca e mai bine sa pier reflectind chiar mai inainte de a putea alege, decit sa aleg prost si de timpuriu, si sa traiesc o viata care nu mai este a mea, oricit de lunga.
Doar ideologii autentici urasc cautarea si pe cei rabdatori. Pentru cel rabdator, cautarea este binecuvintare: cautarea activa, nu asteptarea.

Oxana, e vorba aici de onestitate, pur si simplu.
N-ar fi rau sa observi ca multi dintre cei care posteaza sub articolele d-nei Cita se poarta bizar, scriind din virful degetelor, amagindu-se ca fac ceea ce trebuie sa faca in cazul unui om bolnav -- adica sa intre si sa iasa in virful degetelor, incercind sa fie politicosi si nereusind, oplosind credinte mai mult sau mai putin justificabile si fiind pina la urma inautentici.
Iertare, dar acesta nu e respect. Respectul fata de celalalt incepe cu respectul fata de sine. Nu putem vorbi de respect fata de sine si nici de respect fata de celalalt daca ajung sa spun ca, in esenta, "nu cred in gogosile tale dar le respect".

"Vedeti cum e de suparat diavolul cand zicem ceva despre Dumnezeu? Nu se poate sa nu intepe! Atentie! E la post!" -- Cita

Eu zic ca adevarul si nu diavolul il inteapa pe cel care nu vrea sa vada: si nu-i vorba ca el sa imbratiseze musai un alt punct de vedere, el nu vrea sa vada fiindca nu cauta. Dar adevarul e mereu la locul sau si asteapta sa-l descoperim.

Daca sint cititori care cred ca in acest text, prin mine se exprima provocator diavolul, atunci poate ca ar fi mai bine sa lase lectura rindurilor de mai jos celor mai putin indoctrinati, celor mai putin infricosati.
Altfel, cred ca doar pentru omul cu simt critic adormit adevarul e adesea brutal. Cel care citeste atent textul meu initial si-mi acorda prezumtia de buna-credinta intelege imediat ca nu s-a vrut o critica aspra la adresa celor care cred in copilarii -- eu insumi cred in lucruri pe care nu le pot dovedi dar care totusi nu sint copilarii. Cine vrea critici aspre, le poate gasi pe blog.

Textul meu de aici se vrea intr-adevar un spin, un "ce" mai degraba problematic si problematizant, incitant: nu ma consider depozitarul adevarului, dar observ adesea cu exasperare ca oamenii dau ocoluri nesfirsite si neobosite adevarului, ezitind sa-l recunoasca, sa-l descopere. D-na Cita imi apare la fel: e bolnava dar posteaza cu prospetimea si aplombul oamenilor sanatosi, alergind de la o postare la alta, raspunzind intr-un suflet celor care sint de acord cu dinsa, celor care o incurajeaza in credinta sa, asa, ca de la crestin la crestin.

Ei bine, pe acest forum nu posteaza numai crestini, si macar din onestitate n-as putea sa o incurajez in credinta sa. Fiindca eu nu gindesc credinta ca pe ceva caldut, la care ma intorc eventual cind sint bolnav, sau cind sint in situatii limita in care pare ca nu mai am de ales -- spun pare, fiindca avem intotdeauna de ales, de pilda putem alege sa ne amagim sau putem refuza acest lucru.

Intr-adevar, pentru multi credinta e simpla autoamagire si survine adesea in urma lecturii unei bogate literaturi care a practicat si practica un iluzionism sufletesc sofisticat. In mina celor fara discernamint, adica fara nevoia zilnica de adevar, cultura insasi se reduce la simpla ideologie.
Si daca tot vorbim de ideologie, ar trebui sa mai clarificam un lucru. Cred ca exista nu putini oameni care, dupa ce au esuat lamentabil in cautarea adevarului, se intorc cu melancolie la ideologia pe care o stiu cel mai bine si se asteapta ca altii sa faca la fel, ca si cind ar avea o mostenire de lasat: iertare, dar esecul cu greu poate fi numit mostenire. Iar in acest caz, eu nu numesc esec negasirea adevarului, ci credinta ca adevarul e de negasit in lumea asta. Credinta ca mai binele omului se afla aproape intotdeauna "DINCOLO" si ca vine doar de "DINCOLO", doar sub inriurirea directa si atenta a unor fiinte mai bune, tot de "DINCOLO".
Pentru mine oamenii ramin importanti mai ales daca au lasat mosteniri importante. Iertare, dar credinta ca Dumnezeu e o persoana e mostenirea lasata de Moise, nu de poporul evreu, iar credinta ca Dumnezeu e totuna cu Iisus e mostenire de la apostolul Pavel, nu de la d-na Cita. Deocamdata d-na Cita nu ne-a lasat vreo mostenire, nu-i stim nici macar numele. De la dinsa eu nu am primit pina acum decit un fum de iluzii si credinte cu totul copilaresti. Credintele comune sau de bun simt pe care ni le-a impartasit nu-i apartin, ci au fost primite de-a gata de la altii.
Pe de alta parte, o confesiune nu e un act de credinta, ci un demers care in lumea moderna are mai degraba un efect pervers: ea nu intelepteste si nu clarifica, fiindca nu se adreseaza ratiunii, ci tulbura si emotioneaza, atentionind mai degraba firile slabe de inger. Nu intimplator am vorbit in acel text de-a dreptul despre frica.

Pina la urma insa, eu nu-i pretind dovezi, n-am nici o cadere sa fac asta, ci "doar" o credinta cit de simpla, dar nu copilareasca, o credinta la care a trudit toata viata dinsei si care ii apartine in intregime -- o credinta despre suflet de pilda sau despre idei: fiindca dupa mine, abia aceasta e credinta autentica.
Spus frust, credinta este un simtamint profund legat de o idee autentica in care crezi cu toata forta/fiinta dar pe care nu o poti totusi dovedi, dar o idee care intra in lume (doar) prin tine -- adica n-au mai afirmat-o si altii (sau au afirmat-o foarte putini, fara sa stie unii de altii), si care are mari sanse sa fie adevarata.
Asadar, pentru mine aceasta e credinta: o contributie individuala la lumea noastra spirituala modesta prin descoperirea unui POSIBIL adevar nestiut celorlalti. Din acest motiv si nu din altul Iisus e considerat de catre ginditorii din toate timpurile un om cu totul remarcabil: ipoteza lui e una care a bulversat lumea antica si care da si azi batai de cap ginditorilor, inclusiv filozofilor. E vorba, fireste, de ipoteza centralitatii iubirii in devenirea umana. Apostolul Pavel nu mai este insa la fel de remarcabil in demersul sau, fiindca aluneca in ideologie prin singura noutate pe care o adauga si care este aceea copilareasca si controversata, referitoare la invierea lui Iisus, care merge chiar mai departe decit ceea ce ar fi sustinut, probabil, Iisus insusi despre sine.

De ce adica pretind totusi lucrurile astea de la d-na Cita?
Reamintesc un fapt elementar: acesta este un forum public, nu o camera de rugaciune. Fireste ca boala nu e condamnabila, dar nu e nici privilegiu, asa cum cred probabil unii dintre crestini. D-na Cita a venit neconstrinsa aici si ni s-a destainuit, nu noi am navalit in camera dinsei.

Intii ca dinsa nu se rezuma la o simpla confesiune, ci strecoara acolo credintele "sale" mai mult sau mai putin comune, ce-i drept, in ideea de a face bine. Ma intreb insa daca e sigura ca stie cum se face binele, adica daca stie ce face. De pilda, chiar credeti ca e bine sa vorbim asa, de-a valma, despre cancer, iubire si credinta, despre viata si despre copii? Credeti ca asa se ajunge la adevarata credinta sau la cunoastere?
Si-apoi, daca tot adaug credinte comune la confesiune, atunci n-ar fi bine oare sa vin si cu altele proprii, nu spun dovezi, dar acte de gindire care sa sustina mai bine ceea ce cred? Nu originalitate cu orice pret, dar macar demersuri naturale care sa sprijine la propriu, nu doar sa ingine impersonal credintele altora.
Pe mine ma stinjeneste, sa va spun drept, aerul asta condescendent al celui rapus afectiv de boala, care ne da povete in dodii si ne face urari de mai bine si de fericire. Fiindca de aici eu nu inteleg decit ca, in ideea ca vrea sa dea, omul respectiv mai degraba cere sau ia. Cere atentie din partea cititorilor care in general sint grabiti si incurcati in realitatea imediata, deci le ia din timp pesemne pentru a le transmite ceva ce el inca n-a gasit si probabil ca nici n-a cautat. Cere o atentie pe care ar fi trebuit sa o primeasca de la copiii sai, prieteni sau apropiati si isi pierde dintr-un timp pretios pentru a scrie confesiuni pe un forum, ce-i drept mai rasarit, totusi public si strain -- sa nu ne iluzionam, a pierde timpul nu inseamna a darui, iar compasiunea autentica e un sentiment intim imposibil de gasit si de impartasit pe un forum. Pe de alta parte, a scrie confesiuni nu inseamna intotdeauna a darui: confesiunile-daruri sint rarisime.

Amestecul de confesiune grea si discurs cu iz ideologic e, dupa parerea mea, o proasta alegere pentru cel care vrea sa transmita ceva si isi doreste sa fie luat in serios. Dupa parerea mea, Iisus ar fi fost astazi cu mult mai bine inteles daca apostolul Pavel, cel dintii ideolog al umanitatii nu ar fi inventat mitul invierii sale. Asa cred eu.
Asadar, d-na Cita nu e prima persoana care procedeaza astfel: nici macar atunci cind greseste nu o face pe cont propriu, ci tot pe mina altora, in ideea simplista ca, la urma urmelor, aceasta-i credinta adevarata, ceva ce primesti si predai fara prea multe vorbe in plus, cam ca magazionerul, cu proces verbal de predare-primire. Va intreb atunci: unde mai este si ce rol mai are sufletul daca el nu reflecteaza in mod autentic si treaz la chestiunile cele mai arzatoare?

Si nu-i vorba aici de a paria asa cum a pariat Pascal, si cum ar paria probabil cei mai multi dintre romani convinsi ca trebuie sa creada astfel pentru a nu ajunge in situatia de a pierde totul. Fiindca acest comportament exprima de fapt culmea oportunismului si conformismului, situatia cea mai clara in care logica pare sa functioneze dar in care da gres la modul lamentabil, tradind lipsa de discernamint. Aceasta tine intim de psihologia celui dependent de jocul de noroc la care consimte sa isi reduca propria viata. E psihologia celui care nu intelege sau nu e onest: pentru el viata nu e chinul trezirii sau cresterii, nu e nevointa sau suferinta de fiecare zi, nici tragedia disparitiei celor apropiati, ci e un miracol -- ce minunat! --, cum o primeste, tot asa o pierde.

De aceea cred ca frica joaca aici un rol esential si trebuie sa vorbim despre ea. Evolutionistii afirma ca raspunsul natural la frica este acelasi pentru orice fel de vietuitoare cu singe cald de pe lumea asta, si e un comportament ce tine direct de reflexul de supravietuire, adica e de tipul "incremeneste sau fugi". Nu iubirea, ci numai frica il face pe om sa "judece" astfel: daca cred si nu exista, atunci n-am nimic de pierdut, ci eventual de cistigat, daca exista iar eu nu cred, atunci pierd totul. Iar aceasta e tot o varianta a legii lui "tot sau nimic" (all-or-none). Si macar daca lucrurile s-ar opri aici: dar unui necredincios nu doar ca i se ia totul, el nu dispare asa, fara urma, nu-i suficient ca memoria lui sa fie complet stearsa, nu, el trebuie sa ajunga in iad, sa fie adica pedepsit, si nu oricum, ci vesnic si in vazul tuturor. Nu vi se pare cel putin deplasat modul asta de a crede? Si nu vi se pare cel putin bizar modul asta de a iubi? Mai poate iubirea chiar totul in acest caz? Si daca da, de ce mai am nevoie sa vorbesc de scrisnirea dintilor daca nu frica este aceea care il aduce pe un om la credinta?
Iata de ce cred eu ca religia clasica este depasita si ca mai merita studiata doar din perspectiva istorica, legat de evolutia ideilor. Iata de ce spuneam in textul initial ca nu cred ca tipul asta de credinta poate incuraja vreun om inteligent si cu simt critic treaz, cu atit mai putin sa-i ofere solutii viabile la problemele vietii moderne.

Sfatul meu pentru oricine citeste aceste rinduri este tocmai asta: nu va mai repeziti sa alegeti una dintre variante, ci reflectati cit de mult puteti asupra acestor chestiuni. Imprumutati-va la banca si cumparati timp pentru a reflecta. Nu va lasati influentati de nerabdarea sau disperarea celor din jur, bolnavi sau sanatosi care va sugereaza ca e o urgenta sa alegeti.

Wednesday, October 13, 2010

Despre Biblie

Imi pare rau sa dezamagesc, dar pasajele din Biblie nu-mi spun mare lucru. Biblia are o oarecare valoare artistica, si asta doar pe alocuri, textul sau fiind inegal. Altfel, este un monument al nereusitelor umanitatii, o consemnare mai mult sau mai putin fidela a greselilor sistematice pe care le poate face o populatie in deriva si fara viitor, ancorata intr-un trecut imaginar, inventat: in definitiv, Biblia este un monument al lipsei de onestitate, cu toate ca, in mod paradoxal, are la origini buna-credinta.
Am mai spus-o: pentru mine, religia clasica e ideologie pura. Iar ideologiile au ca prima functie protejarea intereselor unor comunitati, nu cautarea sau aflarea adevarului.

P.S. Scuze. Desi textul de aici e unul general, era un raspuns dat pe smartwoman.hotnews.ro la un alt comentariu facut de "Copilul Cel Istet", unde se cita copios din Biblie. De obicei nu raspund cu o alta postare unui comentariu, ci tot cu un comentariu: exceptia o fac doar atunci cind cred ca nu e posibil un dialog. Nu era cazul comentariului tau, Dennis, dar la comentariul tau n-am avut chiar nimic de adaugat. Daca in Biblie s-ar fi gasit indemnuri de tipul lui "Cunoaste-te pe tine insuti" atunci parerea mea despre aceasta ar fi fost alta.

Monday, October 11, 2010

Despre credinta

Aceasta e o credinta: nu merita sa mori pentru o credinta, oricare ar fi aceasta. Totusi o credinta este si aceasta: merita sa faci aproape orice pentru adevar.

Moartea nu demonstreaza mare lucru: nu demonstreaza, de pilda, mai mult decit faptul ca sintem muritori. Pentru unii insa, moartea inseamna martiraj, simbol religios. Eu nu vad religia in felul acesta. Religios sint atunci cind actionez fara sa pot argumenta pina la capat: cred de pilda in rationalism si in forta ideilor, in transcendenta lor. Nu cred insa intr-un dumnezeu personal: e o lectie bine invatata si inteleasa de la Einstein iar pina azi nu am gasit o alta mai buna.
Asadar, nu trebuie sa mori pentru a demonstra forta rationalismului: trebuie doar sa uzezi de el, atit.

E tipic pentru crestini sa interiorizeze tipologia victimei. In tara asta sint majoritari dar se simt condamnati si minoritari.
Mai sa fie. Si eu care credeam ca rationalistii sint aia foarte putini, mai ales ca galagia cea mai mare o fac ateii si credinciosii care se razboiesc pe unde-apuca. Cu totii sintem credinciosi intr-un fel sau altul, dar cit de diferiti.

Crestinii romani sint majoritari, dupa statistici peste 90% iar ateii declarati nu cred sa depaseasca 5%. Insa pe cei care nu pot fi etichetati/categorisiti ca atei sau crestini aproape ca nu-i auzi: poate fiindca sint printre putinii care nu au nevoie de aprobarea celorlalti pentru a exista. Biblia lor? Sta intr-o propozitie: crede, dar nu in bazaconii.

Cit despre decadenta, as zice ca azi nu stam chiar asa de rau: in vechime aveam doar decadenta fara prosperitate.
Crestinul face apel la bun simt. Sa fie oare de bun simt sa-i ceri cuiva sa-si iubeasca dusmanul? Crestinul face apel la decenta. Sa fie oare decent sa promiti cuiva o viata mai buna “DINCOLO” in schimbul suferintei de aici?

Ideea e aceasta: sa nu promiti. Dar mai ales sa nu promiti ceea ce n-ai incercat nici macar pe pielea ta. Mai degraba sa faci. De pilda stiinta nu a promis mare lucru (nici la inceput), dar a tot facut si realizat ceea ce azi poate fi verificat, vazut, pipait, gindit, folosit.
Nu ma feresc sa recunosc ca nu stiu ce va urma DUPA. Multi altii afirma insa ca stiu: frica lucreaza insidios chiar si in cazul oamenilor decenti.
De fapt, oamenii se tem de stiinta mai mult decit se tem de un dumnezeu. Au oroare de stiinta: o contempla cu groaza — ginditi-va de pilda la scirba de matematica. Au frisoane daca trebuie sa o practice si nu au ales sa faca asta. Oamenii urasc incertitudinile, chiar daca acestea aduc adeseori idei noi. Oamenii urasc sa-si recunoasca sincer nestiinta si le e o frica de moarte de minunata, simpla si frumoasa propozitie “nu stiu”.
Ei bine, eu chiar nu stiu daca oamenii au de suferit doar aici si ar fi direct prostesc sa promit ceva in legatura cu asta.

Timpul alocat job-ului

Nu trebuie sa fii lenes ca sa vrei sa ai timp pentru tine. Inseamna mai degraba sa stii ce vrei si sa pretuiesti lucrurile cu adevarat importante: fiindca nu-ti foloseste la nimic sa ai bani dar sa nu mai ai timp deloc. Fiecare stie pentru sine ce nevoi are si nu-i nevoie sa-i judecam pe altii pentru optiunile lor.

Un prim pas ar fi ca angajatorul sa ii lase omului diminetile libere: nu e atit de important numarul orelor pierdute de cineva pentru a se intretine cit e de importanta calitatea timpului pierdut.
Aproape orice om are capul cel mai limpede dimineata iar el nu e indobitocit atit prin munca pentru bani, cit prin faptul ca isi pierde astfel timpul cel mai pretios: ce-i drept, nu poate fi considerat indobitocit cit timp consimte sa se intimple asta fara sa realizeze prea bine ce i se intimpla.
Fireste ca exista si solutia de urgenta — la care apelez si eu foarte frecvent: daca te culci suficient de devreme, atunci te poti trezi diminetile cu mult mai devreme, sa-ti iei si singur timpul de care ai nevoie pentru a gindi asupra problemelor care te framinta — asupra unor probleme de stiinta, de pilda.
Ramine, desigur, dezavantajul ca nu poti colabora cu cei de linga tine in felul asta, fiindca nu le poti impune programul tau — de pilda nu poti merge la biblioteca la 5 dimineata si nici sa frecventezi cursurile vreunei facultati in felul asta. Dar tot e mai bine decit sa pierzi pentru totdeauna timpul asta…

Despre frica

Nu sint dintre cei carora le place sa-i sminteasca pe altii, dar nu cred ca credinta crestina poate incuraja pe cineva inteligent si cu simt critic treaz.
Stiu, cei mai multi crestini sustin ca, daca n-au curaj, este pentru ca n-au suficienta credinta: eu numesc asta autoflagelare. Cred ca se ajunge la autoflagelare cind esti bolnav de frica, mai ales ca, daca esti onest, nu poti invinovati pe nimeni in afara de tine. Nu iubirea ii face pe oameni sa creada, ci frica sub toate formele sale.
Nu sustin ca stiu ce inseamna suferinta fizica: stiu doar ca o femeie fara par pe cap nu e urita. Nu sustin ca stiu ce inseamna boala, ci doar ca nu cred ca boala e intim legata de pacat: oamenii bolnavi nu sint neaparat slabi.
Iar singuratate nu inseamna neaparat suferinta: nu trebuie uitat nici o clipa ca oamenii obisnuiti se tem de boala si de moarte, se tem de suferinta si de aceea ii ocolesc pe cei avind boli grave. Fiindca oamenii obisnuiti sint ei insisi bolnavi de frica.

In scoala ar trebui sa invatam sa gestionam singuratatea si chiar sa ne folosim de ea: daca toata viata am fugit de ea, e natural sa ne fie urita si nefolositoare. Desi sintem fiinte sociale, umanitatea si temerile se descopera in singuratate, nu in turma, nu in gasca.

Prima regula in lupta cu frica este sa nu fugi: fiindca nu te poti ascunde de frica. A doua regula este ca nu in lupta corp la corp vei invinge frica: nu curajul este opusul fricii, ci ratiunea, discernamintul, gindirea cu simt critic.
A treia regula este ca frica trebuie controlata permanent, mai ales atunci cind esti sanatos. Cind vei fi bolnav, va fi cu mult mai greu: fiindca fara antrenament, e aproape imposibil sa gindesti corect in situatii de criza chiar daca altfel esti un om lucid.
A patra regula: iubirea acutizeaza frica si mareste suferinta. Fiindca iubirea este lacomia deghizata si atent controlata tot prin ratiune — argumentul cel mai natural aici este nevoia continua de miracole a oamenilor (“viata e un miracol”). Daca insa am controlat lacomia numind-o iubire, atunci trebuie sa controlam si frica.
Nu am scris aceasta postare din nevoia de afirmare, nici din cinism sau aroganta, ci in ideea ca poate fi de folos.