Lucrul sistematic cu dileme

(continuare)

Trebuie remarcat faptul ca, ajungind sa discutam daca Dumnezeu e o persoana sau nu, sintem de fapt intr-o dilema. Si desi dilema asta le pare unora triviala, nu este. Putem argumenta rational preferinta pentru o varianta sau alta dar nu putem dovedi necesitatea alegerii uneia dintre variante.

Ajunsi aici, trebuie sa admitem totusi ca, inainte de asta, mai exista o dilema pe care am trecut-o sub tacere, si care a infierbintat mintile multor generatii de ginditori: exista sau nu Dumnezeu? Se stie, astazi nu putem dovedi nici ca exista, nici ca nu exista, iar primul si cel mai bun raspuns ar fi "nu stim": e de domeniul evidentei lipsa argumentelor hotaritoare pentru oricare dintre variante.
S-ar parea ca lucrul cu dileme nu poate fi depasit, insa, fapt cu totul remarcabil, poate fi totusi dezvoltat mai departe, la alte dileme folositoare care ne pot da o imagine mai buna asupra fenomenului transcendentului. Fara a exclude complet varianta inexistentei lui Dumnezeu -- trebuie admis ca aceasta nu va putea fi niciodata eliminata --, admitem totusi ca varianta existentei este mai bogata. Si chiar daca bogatia asta ar consta doar intr-un simplu amanunt, acela ar merita analizat. In cazul nostru, amanuntul tine de argumentul lui Einstein, adica de intuitia existentei a ceva tainic, de nepatruns pentru noi. Mai ales ca despre acest ceva pe care unii il numesc ordine, stiinta da seama inca de la bun inceput.

Ajungem acum in punctul in care e necesara introducerea unei alte dileme: reprezinta aceasta ordine o structura apropiata de cea a unei fiinte sau nu? Am putea, din nou, gindi ca nu, si trebuie din nou sa admitem ca varianta aceasta nu poate fi eliminata pe temeiuri strict rationale. Argumentul rational care sustine existenta unei fiinte transcendente nu este insa, asa cum s-ar putea crede, acela trivial ca fiintelor mai mult sau mai putin sofisticate din lumea naturala nu le-ar putea da nastere decit tot o fiinta. Argumentul este unul simplu si complicat in acelasi timp, si are de-a face cu ideea de individ. Ei bine, evolutionismul gindeste evolutia fiintelor la scara mare, adica la nivel de specie. Si, desi cele mai multe argumente se verifica sistematic si dau o imagine de ansamblu foarte coerenta legata de felul in care a evoluat viata pe Pamint, ei bine, ceea ce scapa tot timpul acestei scrutari formidabile este tocmai ceea ce se intimpla in individul animal de la un moment dat.
Chiar daca in marea majoritate a timpului acesta nu doar pare, dar chiar reactioneaza conform instinctelor, as spune ca mai ales din acest punct de vedere foarte ingust, specia e complet neimportanta. Chiar daca animalul este unul social, el nu are in creier decit reflexul satisfacerii sale, chiar si atunci cind e vorba de urmasi. Iar in masura in care acest individ ajunge sa-si satisfaca fie si doar nevoile elementare intr-o lume potrivnica, sub legi destul de stricte, individul trebuie considerat creator, inventiv. Ei bine, sustin ca nu doar ceea ce se intimpla in mintea unui om tine de un soi de miracol al organizarii, ci inclusiv ceea ce se intimpla in creierul unui animal in materie de ordine tine de un miracol de acelasi ordin. In definitiv, ce anume se intimpla in creierul unui animal in tot restul timpului in care nu maninca? Nu cumva acolo se da aceeasi lupta corp la corp pentru ordine? Si-atunci nu cumva orice fiinta are aspiratia firava catre absolut, si asta indiferent de faptul daca poate sau nu sa o exprime? Nu cred ca putem arunca in derizoriu aceste intrebari, multumindu-ne cu simpla constatare a superioritatii fenomenale a omului.

Odata admisa posibilitatea ca Dumnezeu sa fie fiinta, ajungem la urmatoare dilema: este oare Dumnezeu o persoana? Are adica trasaturi sufletesti foarte asemanatoare celor umane dar consistent imbunatatite sau e o fiinta foarte diferita? Daca admitem ca in alte locuri din univers exista alte fiinte inteligente, atunci pare mai natural sa admitem ca acelea vor fi destul de diferite de noi si ca Dumnezeu va trebui gindit altfel.

Daca vrem sa ne pastram buna-credinta si onestitatea, nu putem lucra sistematic cu dileme decit daca pastram la vedere intotdeauna ambele optiuni/ipostaze ale fiecarei dileme.

Fireste ca sint inca multe alte dileme, unele dintre ele fiind chiar mai complicate si mai greu de abordat. De pilda, ce anume este in centrul devenirii, rationalismul sau iubirea? Pe de-o parte, rationalismul nu e doar bine definit, dar da sistematic rezultate punctuale verificabile, in vreme ce iubirea e imposibil de definit, iar efectele sau rezultatele sale sint adesea neconcludente, complexe. Exista doua, daca nu chiar trei variante: rationalismul da nastere iubirii, iubirea da nastere rationalismului, iubirea si rationalismul coexista, neputind fi reduse.

Sint doua tentatii: iubirea fiind mai bogata ca fenomen, include ca subdomeniu rationalismul. Mai precis: eliminam din iubire ceea ce e nesemnificativ si dam de rationalism. Admitem insa autonomia iubirii si-atunci concluzionam ca nu o putem reduce la rationalism. Dar un om intreg nu poate iubi cu-adevarat fara a intelege mai intii, iar din aceasta cauza, s-ar parea ca rationalismul este cumva anterior iubirii. Pe de alta parte, pare ca doar oamenii pot intelege, si ca animalele au in schimb un substitut afectiv pentru iubire -- isi cresc puii cu afectiune desi nu pricep decit prea putine. Incit, pe scara evolutiva, iubirea ar preceda cumva intelegerea.

Sintetizind masiv, intuitia ne sugereaza ca iubirea tine de un soi de multiplicare perpetua, diversificare, pe cind rationalismul tine de asociere/fuziune/unificare simplificare, mai exact, de controlul asupra multiplicarilor date de iubire. Cel mai probabil, rationalismul si iubirea se potenteaza reciproc, neputind exista complet separat, fiindca in lipsa rationalismului, prin simpla multiplicare si diversificare se instaleaza pur si simplu haosul, iar prin lipsa iubirii, rationalismul nu se mai poate adapta, dezvolta, lipsindu-i alternativele.
Creativitatea este fenomenul care surprinde cel mai bine conlucrarea dintre cele doua demersuri umane desemnate simplu prin rationalism si iubire: un om creativ trebuie mai intii sa produca idei, pentru ca mai apoi sa treaca la selectarea lor, prin eliminarea celor neviabile si asocierea sau unificarea celor viabile. Si ca si cind lucrurile n-ar fi destul de complicate, descoperim ca iubirea are in mod natural tendinte asociative -- tindem sa ne apropiem de ceea ce ne place (de pilda, daca ne place matematica, atunci ne vom apropia de ea) -- iar rationalismul are posibilitati de propagare si dezvoltare prin simpla exersare a intuitiei si silogism -- asa se dezvolta stiinta (vezi ipoteza lui Newton privitoare la existenta fortei gravitatiei). Sa ne intrebam asupra centralitatii rationalismului sau iubirii e, in acest caz, asemanator cu a ne intreba ce e mai important pentru supravietuirea fizica a unui om: inima sau plaminii?

Dar am o dilema chiar mai dificila. Ce e de dorit: o societate nelamurita in privinta (existentei) divinitatii -- asta insemnind ca nu e nici atee, nici religioasa -- dar in care iubirea devine o componenta sociala importanta, intemeiata eficient pe mila, educatie si solidaritate sociala, dezvoltata si cercetata sistematic numai impreuna cu abilitatile rationale, sau o societate religioasa complet unificata in care iubirea e centrala si inteleasa din perspectiva dogmatica?