Science is the best thing we can do. And I think it is better for men to seek order in a chaotic manner instead to study chaos in an orderly fashion.

Friday, September 24, 2010

Tot despre rigorile dialogului

Asadar, conceptul de forta (a gravitatiei) al lui Newton, desi nu era o halucinatie, nu era inca nici parte dintr-un "sistem coerent" al stiintei vremii lui. Nu e nimic rau sa te folosesti de argumentul ca la momentul lansarii, nici o idee nu face parte deja dintr-un sistem: e un truism, dar abia ulterior apare sistemul si da naturalete ideii, creind pentru naivi aparenta stabilitatii sau coerentei de totdeauna. In realitate, multi nu realizeaza de fapt ca lucrurile nu au stat asa dintotdeauna.

Cind acuzi interlocutorul de ceva ce n-a facut si nici nu putea face, de pilda ca s-a folosit de stiinta pentru a incuraja halucinatiile, se cheama ca-ti lipseste (mai departe) buna-credinta. Cind te bucuri intuind ca prin actiunile tale ai putea face sa-i sara mustarul sau chiar iti imaginezi ca, din acelasi motiv i-ar putea plesni venele, iti lipseste cu atit mai mult nu doar buna-credinta, dar de-a dreptul umanitatea. Daca nu-ti dai seama de asta, atunci ai nevoie de ajutor: daca iti dai seama, atunci esti un ticalos.

Ei bine, macelarii ramin macelari: ei nu inteleg ca oamenii de stiinta chiar sint liberi sa-si aleaga calea de dezvoltare, ideile. De pilda ca, de fapt, constringerile si le stabilesc singuri, inchipuiti-va, de capul lor: ca depinde de flerul lor sa hotarasca pe care le pastreaza si pe care le parasesc. Si mai inchipuiti-va inca ceva strigator la cer: omul de stiinta nu da nimanui socoteala pentru teoriile sale. Daca exista constringeri, acestea nu vin niciodata de la ceilalti, ci din insasi structura transcendenta a ordinii, a legitatilor.

Daca asimilezi vocabule ca "unii" sau "altii" cu propria persoana, aceleasi proprii temeri reizbucnesc in toata splendoarea lor.
Aceste postari sint intr-adevar stimulate, dar cum spuneam, nu exista un dialog, fiindca, desi gainile sint pasari, nu poti spera sa le inveti sa zboare. Si asta nu fiindca evolutia le-a retras posibilitatea asta, ci fiindca, cel mai probabil, teama le face sa creada ca pentru zbor e nevoie de tupeu, de foarte mult tupeu.

Pe de alta parte, nu esti neaparat lipsit de lasitate atunci cind semnalezi impostura: dar este sigur lasitate atunci cind incepi judecatile astea cu ceilalti.
Si fiindca sintem tot la discutia despre felul in care poate decurge un dialog, e din nou bine de stiut ca, atunci cind "faci" pe cineva prost, nu esti sarcastic, esti din cale-afara de agresiv. De aceea, ar trebui sa te consideri norocos daca ti se mai acorda atentie.
Tot in ideea dialogului, ramine cu totul bizar sa-l cataloghezi drept tifnos pe cel care are rabdare sa-si detalieze gindirea: el nu e fraier, nici slab, nici nu i-a sarit mustarul. El stie foarte bine ca dialog nu este sa-l astepti la cotitura pe interlocutor, ci sa-i acorzi in mod rational prezumtia de buna-credinta: fiindca nici macar intr-o polemica nu se procedeaza la faultarea interlocutorului. Acordarea prezumtiei de buna-credinta nu are de-a face cu generozitatea: nu. In mod paradoxal pentru multi (romani), este vorba aici, de fapt, de respectul de sine.

Unui om care se crede rational nu-i pot plesni venele doar fiindca un anonim ii spune ca nu e om de stiinta: intii fiindca el insusi nu se considera om de stiinta, si-apoi fiindca, asa cum spuneam, chiar nu face caz de titulatura.

Cind un om rational scrie, el nu raspunde decit arareori direct cuiva: o face mai degraba pentru a se lamuri, o face dialogind cu sine.
Intii ca nu raspunde niciodata prompt ignorantei, prostiei, provocarilor: gindirea nu functioneaza corect daca incepe si sfirseste in afectivitate, in porniri. Incepind si sfirsind cu afectivitatea, va exista intotdeauna tentatia sa raspunda cu aceeasi moneda iar demersul asta nu are de-a face decit arareori cu gindirea.
Si-apoi, nu-si doreste sa incurajeze in nici un fel degenerarea demersului gindirii, dialogului sau polemicii. El stie foarte bine ca exista o dependenta data de comportamentul agresiv la care ar ajunge inevitabil daca ar da sistematic curs impulsivitatii, iar ultimul lucru pe care si-l doreste este sa-l convinga pe interlocutor cu forta. El prefera sa cada lat argumentind, in orice caz, face tot ceea ce poate pentru a nu simti nevoia sa jigneasca. Cum spuneam, nu face asta fiindca e slab, ci tocmai fiindca se simte puternic: nu face asta fiindca e fraier, ci tocmai fiindca e onest si rational, acordindu-i celuilalt prezumtia de buna-credinta -- asta mai ales la inceput --, eventual retragindu-i-o ulterior si informindu-l despre asta.
Sa continui insa discutia dupa ce ai fost informat ca ti-a fost retrasa prezumtia de buna-credinta inseamna sa fii obraznic si provocator. Mai ales daca nu ai exprimat in nici un moment vreo urma de regret si cu atit mai putin, cainta.

Lamuriri despre dialog dar si despre cultura subsolului

Lucrul cu dileme este nu doar interesant, dar si important, fiindca ofera prima lectie consistenta unui incepator in ale stiintei: anume ca, cel putin in contextul unei dileme date, libertatea se incheie odata cu alegerea. Cine este mai liber, un ateu sau un religios? Fireste ca intrebarea nu e bine pusa: uitam tot timpul ca exista nehotaritii. Ei bine, acestia sint cei mai liberi.
Inca inainte de a face stiinta, un scolar ar trebui sa exerseze lucrul cu dilemele: nu exista degeaba termenul acesta.

Pe de alta parte, libertatea nu e totul, ba as zice ca dezvoltarea consistenta a unui individ tine mai degraba de stiinta autoconstringerii decit de libertati. Cred ca am mai spus-o: probabil fiindca libertatile sint importante in general intr-o societate, democratia insasi este adesea asimilata direct libertatii, cind de fapt ea tine intim si subtil, mai degraba de o cultura a autoconstringerii individuale.
Felul in care arata Romania de azi este tocmai rezultatul ideii gresite ca libertatea e totul: priviti forumurile romanesti si veti intelege.
Ei bine, dialogul autentic are in mod esential legatura cu acea cultura a autoconstringerii, fiind imposibil in lipsa acesteia. Asa se face ca inclusiv democratia de la noi, chiar in pofida libertatilor extraordinare pe care le avem, este o caricatura. Nu dictatura este solutia, ci scoala: scoala (este) aceea care dezvolta cultura autoconstringerii.

In articolul precedent, ideea nu era de a da explicatii, ci aceea de a arata ca "argumentul bogatiei" in dezvoltarea ideilor rezista inclusiv in stiinta, nu doar in demersurile cvasi-filosofice. Ideea era, asadar, de a nu reteza din start tot ce pare ca nu se potriveste, tot ceea ce pare ca iese din tipar.
A discuta despre existenta lui Dumnezeu nu este inutil, asa cum cred ateii, dar nici de la sine inteles, asa cum cred religiosii. Lasati-i si pe unii, si pe ceilalti sa se framinte cu alegerea facuta: sfatul meu este sa nu va grabiti, mai ales in asemenea chestiuni.

Inca vreo citeva lucruri despre dialog si buna credinta

A presupune despre interlocutor, fara argumente, ceva ce l-ar dezavantaja in argumentatie, dezvaluie lipsa propriei bune credinte. A presupune ca nu s-a gindit la ceva elementar, ca si cind ai fi primul din lume care se apleaca asupra detaliului respectiv, dezvaluie tot lipsa propriei bune credinte.

Altfel, doar macelarii si specialistii dau avize, oamenii de stiinta autentici doar cauta. Oamenii de stiinta autentici nu tin cu tot dinadinsul sa aiba dreptate, ci doar sa descopere ordinea, legitatile: acestea nu sint monopolul cuiva -- abia asta-i o lectie autentica de libertate, fiindca nu ai nevoie de avizul cuiva pentru a cauta. Doar lasii fac atunci caz de titluri si, de regula, cind striga spre altii ca nu sint adevarati oameni de stiinta, isi dezvaluie involuntar si in toata splendoara lor temerile in ceea ce-i priveste.

P.S. Unii sint facuti sa posteze doar prin subsoluri, raminind redusi la o cultura a subsolului. In ciuda a ceea ce s-ar putea crede, acestia ramin redusi la o cultura a subsolului nu fiindca posteaza unde posteaza, ci fiindca aleg tot timpul sa o faca asa cum o fac: tifnos si agresiv, ca si cind tifna si agresivitatea ar fi ele insele argumente.

Detalieri in loc de explicatii

De ce este uneori importanta bogatia unor dezvoltari ale gindirii sau chiar ale stiintei?

Pentru cei care cunosc doar superficial epistemologie -- sau istoria dezvoltarii ideilor in stiinta --, lucrul nu e deloc evident: ba dimpotriva. Pare ca vine in flagranta contradictie cu regula de aur care se aplica in stiinta, mai ales in privinta ipotezelor -- e vorba de briciul lui Occam.

Ei bine, ce l-a facut de pilda pe Newton sa impuna ipoteza fortei gravitationale? Nu exista si nu poate exista un argument rational complet pentru admiterea acesteia nici macar astazi, macar ca stim ca gravitatia e una dintre fortele fundamentale. La reprosul savantilor vremii cum ca, prin introducerea conceptul de forta, el aduce principii oculte in stiinta, Newton a raspuns prin faimosul Hypotheses non fingo.

Sau, ce anume l-a facut pe Kepler sa insiste in studiul orbitelor corpurilor ceresti (i.e. planetelor), de vreme ce i-a fost clar ca acestea nu mai erau cercuri -- asa cum cereau regulile perfectiunii mostenite de la antici --, ba faceau parte dintr-o familie de curbe mult mai bogata (este vorba de conice)?

Nici macar matematica pura nu e scutita de apelul la dezvoltarile mai bogate. Iata de pilda: ce anume face ca astazi sa fie studiate intens modelele (dinamice) haotice? Ele sint mult mai bogate decit multe dintre structurile matematicii si geometriei obisnuite, de ce nu sint lasate deoparte ca fiind bazaconii/curiozitati?

Sau, de ce oare consangvinitatea dauneaza populatiilor izolate? Lipsa variabilitatii genetice face ca membrii unei astfel de comunitati sa se comporte similar in fata oricarei boli grave si sa dispara in masa, asadar, lipsa variabilitatii se traduce in acest caz prin lipsa de adaptare.

Briciul lui Occam e bun in mina maestrilor: in mina macelarilor, el poate taia in carne vie. In rest, nici macar maestrii si creatorii autentici de stiinta nu pot controla felul in care se dezvolta stiinta sau gindirea: cu atit mai putin o pot face amatorii sau cei care nu inteleg stiinta.

Monday, September 20, 2010

Altele

Poze de la tura din august, de la Babele.

=================================

Postare la Cotidianul (draft), sub art. lui Mihail Neamtu, Biblioteca pentru tonti, din 16 iulie 2007: postarea a fost facuta pe 17 iulie 2007.

E la fel de greu de vazut si astazi cum anume se poate face o legatura naturala intre acestea doua:
"the great books tradition" si societatea de consum. Un spirit elevat si analitic ar putea vedea o solutie; din pacate insa, pentru omul simplu combinatia este pur si simplu o contradictie in termeni iar solutia sa este in mod sistematic una care sa raspunda mai degraba nevoii de supravietuire in noua lume, si nu una de continuare a demersurilor clasicilor. Iar daca aici tonul il dau intr-adevar tinerii, trebuie observat ca exista din ce in ce mai multi virstnici care imbratiseaza noile valori calcind in picioare cu nonsalanta valorile perene.
Si, cum exista dintotdeauna cu mult mai multi oameni simpli decit oameni elevati, ramine de vazut cum anume s-ar putea face o legatura naturala intre ce gindesc unii si ce fac ceilalti. Din nou insa: pentru un observator neutru care viziteaza Romania este evident divortul dintre oamenii simpli si cei elevati, fie ei politicieni ("elevati" doar datorita votului sau conjuncturii), carturari (cu notorietate si care nu au nevoie de feed-back, orientindu-se de regula dupa principiul "noi scriem, voi ne cititi") sau mai noii culturnici din audio-viziual.
Odata cu avantajul imediat al unificarii pietelor, globalizarea aduce si multe neajunsuri. Printre acestea un soi de libertate de tip dezordine cu impact social demoralizator si coroziv, dar si o noua detasare a corpului politicienilor de societatea civila. Si nu e o noutate: noi romanii le experimentam, ca de obicei, intr-un timp foarte scurt, pe toate.

Mai trebuie facuta o remarca: singurul moment din istoria apropiata in care a existat un obiectiv comun pentru societatea civila si oamenii politici a fost momentul '89 (in '90 lucrurile au degenerat destul de repede). De atunci incoace insa, prapastia dintre cetate si oamenii politici s-a adincit mereu.


Dar vorbeam despre cultura si am ajuns sa discutam tot politica. Ideea este insa ca nu poti face cultura intr-o societate realmente neasezata. Nu ca nu se poate citi din mers, se poate, dar numai un om si o societate asezate ajung sa sedimenteze. Si numai atunci cind exista un contract social acceptat de catre societatea civila si asumat de catre politicieni poate avea loc realmente un dialog, adica o comunicare fertila si, in consecinta, o reasezare a valorilor autentice.

Daca societatea nu e asezata, cel care incearca pe cont propriu "sa se aseze" intr-o matca a gindurii clasice se expune la propriu fiindca el trebuie sa supravietuiasca in pofida semnalelor vitale pe care instinctele de conservare i le furnizeaza in larma zilnica. Varianta in care exista o societate asezata fara indivizi asezati este, in mod evident, una de negindit.

Mai departe, ne-am obisnuit deja cu ideea ca sistemul nostru, institutiile romanesti in general nu functioneaza, iar atunci cind totusi o fac, sint parca orientate impotriva celor carora le-au fost destinate, adica impotriva cetatenilor. Si ce facem atunci? Pai daca sintem inca tineri preferam plecarea, asumindu-ne riscuri mult mai mari decit s-ar cuveni, iar daca sintem deja trecuti de o anumita virsta, incercam sa ne strecuram in sistem, amagindu-ne ca, asa cum se descurca altii, ne vom descurca si noi. Pe termen lung insa, ambele solutii sint perdante: pe termen scurt, tinerii trimit bani in tara si salveaza, s-ar zice, economia care numai de piata inca nu e, iar cei intrati in sistem supravietuiesc de regula de pe-o zi pe alta, obisnuindu-se sa astepte solutia miraculoasa si stind fatalmente la mina politicienilor carora situatia le convine de minune.

1. inteligenti, in orice caz, mai inteligenti decit altii
2. de aceea, comozi
3. calzi dar individualisti
4. invidiosi si circotasi
5. ingeniosi, gindind adesea foarte abstract sau avind o multime de idei: totusi, nu stiu si uneori ai impresia ca nici nu vor sa faca bani

Cred ca recunoasteti modelul, aceasta minima suma de prejudecati care descriu adesea prototipul romanului. As zice ca exista aici o trasatura care sta in picioare in orice varianta de model, oricite prejudecati am elimina: iar aceasta se refera la individualism. Si asta fiindca individualisti ca noi au mai fost, cred, americanii in perioada "goanei dupa aur". Nu o spunem doar noi, o spun mai nou sociologii din mai toate tarile in care exista romani. Or asta arata de departe o lipsa cronica de incredere a romanului in orice fel de sistem, de autoritate sau de institutie neaosa sau straina, de-aici sau de-aiurea. Oamenii simpli au avut de unde lua exemplu: atunci cind e vorba de cistig sau de invirteala, politicienii sint in continuare individualisti feroce, iar cind e vorba de asumat raspunderi, lucreaza in echipa. Acestea sint de fapt, in toata goliciunea lor principiile unei societati bazate pe caste care in esenta si la modul rational refuza modernizarea, iar in definitiv si pe termen lung, refuza modernitatea. Diferenta intre noi si americanii de atunci este insa una substantiala: exista intr-adevar o diferenta de substanta intre cei care cauta aur si cei care alearga dupa o himera. Iar din pacate, in comunism, cei mai multi dintre noi au invatat sa interiorizeze himerele. Si, cum adesea un individualist este mult mai aproape de boala psihica decit omul asezat si bine integrat social, nu e greu de vazut de ce vorbim de societatea romaneasca in termeni de isterie nationala: din familia unor parinti autisti sau schizofrenici si din harmalaia de azil prezenta in aproape toate forumurile sau mediile viziuale romanesti e improbabil sa rasara copii sau tineri cit de cit normali. E aproape o regula, intr-un organism viu, individualismul celular dus la extrem produce boala autoimuna, adica disolutia.

In fine, pentru a reveni la individualismul sanatos, responsabil si creator impletit cu ideea unei coeziuni sociale de tip contractual trebuie facut ceva mai mult decit sintem azi in stare sa facem. Initiativa ar apartine, in genere, celor elevati, dialogul autentic neputind fi (insa) evitat.
Politicienii nostri, ajutati de presa, au reusit sa compromita intr-un timp record toate ideile generoase si practicile democratiei.
Imi exprim deschis indoiala ca a mai ramas ceva necompromis din corpul clasic al gindirii democratice.
Ca sa intelegeti ce vreau sa spun, e suficient sa va amintiti ca inclusiv principiul competentei si al meritocratiei este deturnat de "ordinea" politica romaneasca, accesul imediat la bunastare al romanilor fiind refuzat pe criterii nebuloase straine omului simplu. Asadar, nu exista nici astazi acces direct la bunastare, ci doar indirect, prin sansa promisa mecanic generatiei viitoare.

Sugerez faptul ca e necesara o initiativa care nu poate veni decit de la cei elevati, mai putin din partea politicienilor si a oamenilor de presa, si mai degraba din partea reprezentantilor societatii civile, sociologilor, umanistilor si intreprinzatorilor (antreprenori) cu o gindire fundamental democratica.
Cred trebuie facut ceva: mai cred ca pentru a ne intoarce la clasici, pentru a ne redobindi demnitatea avem nevoie intii de toate de bunastarea oamenilor simpli.
In fata acestui program, orice alta promisiune, doctrina sau teorie devine o himera.

========================================

Postare mai veche pe ciclismamatori.ro (15 nov 2009): au fost si niste poze pe care incerc sa le recuperez.

Felicitari inca o data celor care au iesit in weekend.
Revin cu comentariile referitoare la tura de ieri si cu pozele aferente.
Vineri am discutat cu Top o serie de variante de ture la munte pentru ziua de simbata, insa pina la urma el a fost nevoit sa anuleze iesirea din weekend. Desi voiam un traseu de munte, nici eu nu m-am hotarit ce voi face decit in ultima clipa, asta si fiindca aveam in minte mai multe posibilitati. Sa vin la intilnirea de la arc mi s-a parut de la bun inceput neinspirat, fiindca mi-era clar ca acolo vor veni cursieristi iar acestia vor tine un ritm alert, specific deplasarilor rapide. In plus, imi era dor e o iesire solitara.
Si pina la urma, in tren, m-am hotarit.
Dimineata am ajuns foarte tirziu in gara, incit, casiera spunind ca baza de date a fost blocata, m-a lasat fara bilet -- baza se inchide cica cu citeva minute inainte de plecarea trenului. Asa ca am fost si eu cu nasul, desi nu-mi place asta.
Dupa ce m-am hotarit sa merg pe traseul de saptamina trecuta, am incercat, inca din tren sa evit greselile pe care le-am facut atunci. Am luat o gustare inainte de coborirea in Predeal, am baut suficienta apa. Odata ajuns in Predeal, am luat-o la picior/pedala fara prea multe alte ginduri. La Piriul Rece am ajuns relativ repede iar in coborire nu am mai incercat sa bat vreun record de viteza, ci am fost pur si simplu atent la viraje. Stiam deja unde sint denivelarile, santurile, etc. Am parcurs din nou drumul foarte prost de la poale si am ajuns in Risnov. Desi -- pentru a limita opririle --, imi propusesem sa nu mai fac poze prea multe, pina la urma am cedat din nou tentatiilor date de peisaj. Am eliminat insa opririle mai lungi, chiar si pe cele de rehidratare. Cu toate ca temperatura a fost mai scazuta, efortul a fost parca mai mic decit cel facut data trecuta, poate si din cauza ca, de data asta, ritmul il faceam eu: obiectivul a fost insa de a ajunge pe lumina cit mai aproape de Tirgoviste: adica de a depasi nu doar partea de drum off-road, dar chiar si traseul fara iluminare care ne-a dat batai de cap saptamina trecuta. Am avut lumina diurna pina dupa Voinesti, cind drumul incepuse deja sa fie unul acceptabil pe timp de noapte.
Asa cum am banuit insa, drumul pina acolo a decurs foarte bine pe timp de zi: mai mult, datorita pantei, aceea a fost zona unde am recuperat timp -- daca saptamina trecuta am plecat de la popasul Caprioara la 16:30, ieri am plecat la 15:15. Ieri am facut chiar citeva poze cu peisaje insorite pe portiunea off-road.

Alte observatii.
1. Pe traseu m-am schimbat de 4 ori, am baut cinci litri de apa sau suc.
2. Am avut si un incident, cind un baietas nervos m-a claxonat lung, fara motiv -- aveam si vesta imbracata, farul si stopul aprinse. I-am trimis bezele asa cum fac de obicei cu soferii suparati, iar el s-a ofuscat si, insotindu-ma citeva zeci de metri, timp in care i-a jenat pe cei din spatele lui, m-a amenintat cu bataia. Dupa ce a demarat, m-am oprit si am sunat la 112, unde, luind legatura cu Politia Dimbovita, am dat celor de-acolo numarul masinii (B - 91 UZX). Ajuns in Tirgoviste, politistii mi-au zis ca au pazit intrarile, dar ca nu au dat de individ -- totul se intimplase destul de repede, undeva la citiva km inainte de Tirgoviste, iar soferul a trecut probabil de filtrul de politie inainte ca el sa fie anuntat prin statie. Ideea mea era insa aceea ca un specimen ca asta ar trebui sa ramina undeva, intr-o baza de date.
3. Intr-o discutie cu Top, dupa niste masuratori cu instrumentele GoogleEarth, am estimat ca distanta off-road a fost de 7 km, asta desi, intuitia imi sugera ca nu puteau fi mai mult de 4 (era deja intuneric cind am ajuns in partea cealalta si n-am mai verificat kilometrajul). Ei bine, ieri, dupa masuratoarea la fata locului, distanta a fost de 4 km.
4. Constatare privitoare la iubitorii de peisaj care se opresc pentru fotografii: in portiunile unde catararile sint frecvent alternate cu coboriri, acestia intirzie mai mult decit ar fi de asteptat prin adaugarea timpilor de oprire, fiindca odata cu stationarea, ei pierd elanul care i-ar ajuta sa profite de accelerarea gravitationala data de coborire si care se contabilizeaza ca viteza initiala mare la urmatoarea urcare.
5. In fotografii veti gasi si poze cu cele doua popasuri: "La Gheorghita", de unde o cucoana aproape ca ne-a alungat saptamina trecuta, si Caprioara, unde am mincat si saptamina aceasta. Ce-i drept, parca ieri am simtit mai mult fumul de tigara in timpul mesei, incit a trebuit sa-i rog pe oameni sa lase usa deschisa. In plus, am descoperit ca, inainte de plecare a venit cineva care i-a anuntat pe proprietari ca in vale "a venit garda", iar acestia au tras repede perdelele si au inchis sala cu cheia.

Lucrul sistematic cu dileme

(continuare)

Trebuie remarcat faptul ca, ajungind sa discutam daca Dumnezeu e o persoana sau nu, sintem de fapt intr-o dilema. Si desi dilema asta le pare unora triviala, nu este. Putem argumenta rational preferinta pentru o varianta sau alta dar nu putem dovedi necesitatea alegerii uneia dintre variante.

Ajunsi aici, trebuie sa admitem totusi ca, inainte de asta, mai exista o dilema pe care am trecut-o sub tacere, si care a infierbintat mintile multor generatii de ginditori: exista sau nu Dumnezeu? Se stie, astazi nu putem dovedi nici ca exista, nici ca nu exista, iar primul si cel mai bun raspuns ar fi "nu stim": e de domeniul evidentei lipsa argumentelor hotaritoare pentru oricare dintre variante.
S-ar parea ca lucrul cu dileme nu poate fi depasit, insa, fapt cu totul remarcabil, poate fi totusi dezvoltat mai departe, la alte dileme folositoare care ne pot da o imagine mai buna asupra fenomenului transcendentului. Fara a exclude complet varianta inexistentei lui Dumnezeu -- trebuie admis ca aceasta nu va putea fi niciodata eliminata --, admitem totusi ca varianta existentei este mai bogata. Si chiar daca bogatia asta ar consta doar intr-un simplu amanunt, acela ar merita analizat. In cazul nostru, amanuntul tine de argumentul lui Einstein, adica de intuitia existentei a ceva tainic, de nepatruns pentru noi. Mai ales ca despre acest ceva pe care unii il numesc ordine, stiinta da seama inca de la bun inceput.

Ajungem acum in punctul in care e necesara introducerea unei alte dileme: reprezinta aceasta ordine o structura apropiata de cea a unei fiinte sau nu? Am putea, din nou, gindi ca nu, si trebuie din nou sa admitem ca varianta aceasta nu poate fi eliminata pe temeiuri strict rationale. Argumentul rational care sustine existenta unei fiinte transcendente nu este insa, asa cum s-ar putea crede, acela trivial ca fiintelor mai mult sau mai putin sofisticate din lumea naturala nu le-ar putea da nastere decit tot o fiinta. Argumentul este unul simplu si complicat in acelasi timp, si are de-a face cu ideea de individ. Ei bine, evolutionismul gindeste evolutia fiintelor la scara mare, adica la nivel de specie. Si, desi cele mai multe argumente se verifica sistematic si dau o imagine de ansamblu foarte coerenta legata de felul in care a evoluat viata pe Pamint, ei bine, ceea ce scapa tot timpul acestei scrutari formidabile este tocmai ceea ce se intimpla in individul animal de la un moment dat.
Chiar daca in marea majoritate a timpului acesta nu doar pare, dar chiar reactioneaza conform instinctelor, as spune ca mai ales din acest punct de vedere foarte ingust, specia e complet neimportanta. Chiar daca animalul este unul social, el nu are in creier decit reflexul satisfacerii sale, chiar si atunci cind e vorba de urmasi. Iar in masura in care acest individ ajunge sa-si satisfaca fie si doar nevoile elementare intr-o lume potrivnica, sub legi destul de stricte, individul trebuie considerat creator, inventiv. Ei bine, sustin ca nu doar ceea ce se intimpla in mintea unui om tine de un soi de miracol al organizarii, ci inclusiv ceea ce se intimpla in creierul unui animal in materie de ordine tine de un miracol de acelasi ordin. In definitiv, ce anume se intimpla in creierul unui animal in tot restul timpului in care nu maninca? Nu cumva acolo se da aceeasi lupta corp la corp pentru ordine? Si-atunci nu cumva orice fiinta are aspiratia firava catre absolut, si asta indiferent de faptul daca poate sau nu sa o exprime? Nu cred ca putem arunca in derizoriu aceste intrebari, multumindu-ne cu simpla constatare a superioritatii fenomenale a omului.

Odata admisa posibilitatea ca Dumnezeu sa fie fiinta, ajungem la urmatoare dilema: este oare Dumnezeu o persoana? Are adica trasaturi sufletesti foarte asemanatoare celor umane dar consistent imbunatatite sau e o fiinta foarte diferita? Daca admitem ca in alte locuri din univers exista alte fiinte inteligente, atunci pare mai natural sa admitem ca acelea vor fi destul de diferite de noi si ca Dumnezeu va trebui gindit altfel.

Daca vrem sa ne pastram buna-credinta si onestitatea, nu putem lucra sistematic cu dileme decit daca pastram la vedere intotdeauna ambele optiuni/ipostaze ale fiecarei dileme.

Fireste ca sint inca multe alte dileme, unele dintre ele fiind chiar mai complicate si mai greu de abordat. De pilda, ce anume este in centrul devenirii, rationalismul sau iubirea? Pe de-o parte, rationalismul nu e doar bine definit, dar da sistematic rezultate punctuale verificabile, in vreme ce iubirea e imposibil de definit, iar efectele sau rezultatele sale sint adesea neconcludente, complexe. Exista doua, daca nu chiar trei variante: rationalismul da nastere iubirii, iubirea da nastere rationalismului, iubirea si rationalismul coexista, neputind fi reduse.

Sint doua tentatii: iubirea fiind mai bogata ca fenomen, include ca subdomeniu rationalismul. Mai precis: eliminam din iubire ceea ce e nesemnificativ si dam de rationalism. Admitem insa autonomia iubirii si-atunci concluzionam ca nu o putem reduce la rationalism. Dar un om intreg nu poate iubi cu-adevarat fara a intelege mai intii, iar din aceasta cauza, s-ar parea ca rationalismul este cumva anterior iubirii. Pe de alta parte, pare ca doar oamenii pot intelege, si ca animalele au in schimb un substitut afectiv pentru iubire -- isi cresc puii cu afectiune desi nu pricep decit prea putine. Incit, pe scara evolutiva, iubirea ar preceda cumva intelegerea.

Sintetizind masiv, intuitia ne sugereaza ca iubirea tine de un soi de multiplicare perpetua, diversificare, pe cind rationalismul tine de asociere/fuziune/unificare simplificare, mai exact, de controlul asupra multiplicarilor date de iubire. Cel mai probabil, rationalismul si iubirea se potenteaza reciproc, neputind exista complet separat, fiindca in lipsa rationalismului, prin simpla multiplicare si diversificare se instaleaza pur si simplu haosul, iar prin lipsa iubirii, rationalismul nu se mai poate adapta, dezvolta, lipsindu-i alternativele.
Creativitatea este fenomenul care surprinde cel mai bine conlucrarea dintre cele doua demersuri umane desemnate simplu prin rationalism si iubire: un om creativ trebuie mai intii sa produca idei, pentru ca mai apoi sa treaca la selectarea lor, prin eliminarea celor neviabile si asocierea sau unificarea celor viabile. Si ca si cind lucrurile n-ar fi destul de complicate, descoperim ca iubirea are in mod natural tendinte asociative -- tindem sa ne apropiem de ceea ce ne place (de pilda, daca ne place matematica, atunci ne vom apropia de ea) -- iar rationalismul are posibilitati de propagare si dezvoltare prin simpla exersare a intuitiei si silogism -- asa se dezvolta stiinta (vezi ipoteza lui Newton privitoare la existenta fortei gravitatiei). Sa ne intrebam asupra centralitatii rationalismului sau iubirii e, in acest caz, asemanator cu a ne intreba ce e mai important pentru supravietuirea fizica a unui om: inima sau plaminii?

Dar am o dilema chiar mai dificila. Ce e de dorit: o societate nelamurita in privinta (existentei) divinitatii -- asta insemnind ca nu e nici atee, nici religioasa -- dar in care iubirea devine o componenta sociala importanta, intemeiata eficient pe mila, educatie si solidaritate sociala, dezvoltata si cercetata sistematic numai impreuna cu abilitatile rationale, sau o societate religioasa complet unificata in care iubirea e centrala si inteleasa din perspectiva dogmatica?

The sole cause of man’s unhappiness is that he does not know how to stay quietly in his room — Blaise Pascal