tot despre dialog si despre lipsa acestuia

Patapievici: de ce avem un mediu intelectual debil? -
(vezi articolul Alinei Purcaru din Cotidianul, 22 sept. 2007 -- prima parte usor modificata a textului de mai jos a fost postata in forum, sub articolul din Cotidianul)

Daca aceasta e problema pusa in ultima carte a lui Patapievici, Despre idei & blocaje atunci e una foarte buna. Ma intreb insa cu ce folos isi pune Patapievici aceasta problema, si fac asta nu doar fiindca nu am citit cartea care (abia) urmeaza sa apara...

Sa zicem ca Patapievici a scris o carte in care chiar asta cauta: cauza pentru care mediul nostru intelectual este unul debil. Ce altceva mai putem face noi, aici, pe un forum amarit decit sa ne spunem parerea, macar ca unii dintre noi o fac cu agramatisme descurajante pentru spiritul educat, tentat uneori sa (mai) citeasca postarile forumului articolului care ii este dedicat? Imi imaginez nu doar ca Patapievici n-are timp de citit forumuri, dar ca n-are nici un chef sa se aplece peste comentariile acestea schioape, multe tradind incultura, rea-vointa, daca nu chiar prostie.
Si poate ca multi scriu aici chiar cu gindul acesta: ca Patapievici, Plesu, Liiceanu le vor citi ineptiile si ca, impresionati, ii vor cauta cu disperare pe autorii "geniali" pentru a le oferi sansa iesirii din anonimat. Multi altii insa vor sa lamureasca niste chestiuni importante pentru ei si ii inteleg, chiar daca locul nu e cel mai potrivit. Ii inteleg insa si pe cei frustrati care trec direct la invectiva: Patapievici nu poate fi abordat direct intr-un forum asa cum poate fi abordat, de pilda, Sever Voinescu. Si tocmai aceasta-i diferenta. Sa observam ca nici Dilema Veche, nici Revista 22 nu au forumurile pe care poate le-ar merita: dar nu cumva cauza este tocmai aceasta? Oamenii acestia, de buna credinta fiind, credinciosi culturii clasice care i-a format pot fi totusi incapabili sa mai inteleaga noua cultura. Insa chiar admitind neintelegerea, tot ramine inexplicabila lipsa de dialog. Fiindca despre asta e vorba.
Dragostea pentru dialog ne-au insuflat-o filozofii antici si ar trebui sa fim patrunsi de convingerea ca nu ne putem intelege intre noi, si cu atit mai putin pe noi insine altfel decit dialogind: acesti oameni care fac adesea trimitere la filozofi si la marea cultura clasica dau mai degraba impresia ca monologheaza. Si nu cred ca asta e doar o pura impresie personala si nici ca asta se intimpla fiindca ei ar fi pasamite niste obeliscuri ale intelepciunii desprinse de mundan.
A publica nu inseamna a dialoga. Iar a fi o vedeta culturala si a accepta acest rol ca pe o confirmare a propriei valori -- asa cum face Plesu explicind criticile adresate lui Patapievici prin invidia ce decurge din succesul sau -- inseamna chiar contrariul: ca nu doresti in mod onest dialogul.
Fiindca sa doresti dialogul inseamna intii de toate sa ai idei, si nu orice fel de idei, ci idei foarte bune. Apoi, daca esti onest cu tine, trebuie sa vrei, chiar daca nu-ti place, sa dai de pamint cu ele, sa vezi adica daca rezista la criticile cele mai dure. Or asta nu se poate intimpla decit pe doua cai. Ori iti expui ideile in piata publica asteptind criticile directe si incercind imbunatatiri care sa le intareasca, ori ti le critici singur in mod sistematic cizelindu-le pina la perfectiune, si, cind sint gata si esti sigur de ele, le expui cu demonstratie cu tot, punindu-i pe ceilalti in fata faptului implinit. Evident, ultima varianta ar fi cea mai indicata, in orice caz, multi aspira la ea, insa nu se aplica decit stiintei. Cum insa nu se ocupa de stiinta, celor despre care discutam aici nu le ramine decit prima cale: dialogul cu ceilalti pina la epuizare. Cum se comporta ei? Pai, ei scriu, noi citim. Ei emit, noi receptam. Sa fi devenit intre timp dialogul cu totul altceva incit nu-l mai inteleg decit elitele? Ma indoiesc.

Dintotdeauna mi-a placut Patapievici -- probabil ca voi cumpara si ultima lui carte: dar tocmai de aceea l-am criticat si il critic. Nu pot accepta ca un om cu background-ul sau nu e in stare sa priceapa ca, desi cultura clasica ramine importanta, ea a fost depasita de noua cultura a cunoasterii, de noua ideologie.
Motivul pentru care vechea cultura a trecut in plan secund imi pare a fi si el destul de vizibil: ierarhia valorilor nu putea fi stabilita cu claritate si de aceea, relatia maestru-discipol nu era doar una privilegiata, ci una obligatorie. Erai bun fiindca erai discipolul cutarui filozof (cunoscut); afirmarea cuiva prin modelul clasic se baza (astfel) mai mult pe continuarea ideilor maestrului si destul de putin pe meritele proprii si chiar mai putin pe inovatie.

Ei bine, astazi esti bun doar daca faci ceva cu-adevarat remarcabil, ceva ce poate fi acceptat fara prea multe comentarii, discutii, lamentari. Or, asta se mai intimpla doar in domeniile in care adevarul conteaza, mai precis in domeniile stiintei. Asa incit, de aici vine si problema noastra. Nefiind profitabila, putini, din ce in ce mai putini romani mai vor sa faca stiinta: cu toate acestea, aproape toti romanii vor sa se afirme, si, prin forta lucrurilor, trebuie sa faca orice altceva in afara de stiinta. Astfel ca, paradoxal, chiar si in cazul celor cu temperamente revolutionare, modelul de afirmare ramine cel clasic, al culturii ce nu poate depasi ideologicul: daca vrei sa te afirmi trebuie sa ii critici pe cei deja cunoscuti, sau sa devii pur si simplu discipolul unuia dintre ei. Cum spuneam insa, din pacate, afirmarea cuiva prin modelul clasic se bazeaza destul de putin pe meritele proprii: de aici si lipsa vigorii intelectualitatii formate clasic. Nu sustin aici originalitatea cu orice pret, dar trebuie acceptat odata pentru totdeauna ca dogma nu mai are cautare. In domeniul ideilor, originalitatea are rolul variabilitatii genetice din teoria evolutionista: nu duce neaparat la perfectionarea, dar asigura cel putin supravietuirea unor doctrine care s-ar putea dovedi in cele din urma veridice.

Einstein si-a conceput varianta speciala a teoriei relativitatii cind avea 26 de ani. A ajuns cunoscut datorita teoriei sale remarcabile si nu datorita faptului ca era discipolul cuiva. In momentul publicarii teoriei el era un ilustru necunoscut: ii citise insa deja pe Hume si pe Mach care erau epistemologi de prima mina.

Sfatul meu adresat celor mai tineri este acesta:
Nu calcati pe urmele filozofilor nostri, mai ales ca n-am avut si nu avem nici un bun epistemolog printre ei. Si tineti minte, nu exista o filosofie sanatoasa fara ancora epistemologica. Daca vreti sa va impuneti in noua lume, apucati-va de ceea ce poate fi masurat, cuantificat: pentru asta orice domeniu al stiintei este bun.
Stiinta este intr-adevar dificila, in orice caz, cum mult mai dificila decit calea credintei. Dar credeti-ma, face bine neamului acestuia de smecheri si artisti de vocatie. Incit, chiar daca sinteti talentati si gata sa imbratisati un domeniu artistic, mai ginditi-va o data. Fiindca in Romania de astazi reteaua informal-culturala reprezinta inca aproape totul.

Mai cred ceva: sistemul nu mai poate fi reformat. Si cred ca inclusiv aceia ca Patapievici vor sari din mers la momentul potrivit din barca veche daca vor vrea sa se salveze spiritual: si inclusiv Patapievici va avea multe de reparat pentru a putea fi acceptat in noua lume.

Nu sint eu cel chemat sa-i spuna lui Patapievici ce ar fi trebuit sa faca. Dar da, Patapievici ar fi putut fi primul nostru epistemolog iar el a ales sa scrie si sa se preocupe de cultura clasica si de evul mediu, sustinind chiar idiotenia aceea prin care afirma explicit cum ca "stiinta poate fi construita pornind de la teologie". Nu are poate importanta ca asta se intimpla intr-un moment in care din tara plecau pe rind toti cei care ar mai fi putut face inca cercetare, ma refer la cercetatorii tineri din stiintele exacte si nu numai. Poate ca nu are importanta nici ca acestia aproape ca nu mai exista, si probabil ca lui Patapievici i se va trece usor cu vederea proasta orientare ideologica: el nu ar fi putut stopa aceasta scurgere de inteligenta, cel mult s-ar fi putut consola ca a incercat sa o faca. Dar cum oare sa fi incercat asta? Incurajindu-i public prin propriul exemplu (chiar si) pe cercetatori sa se intoarca la biserica? Am mari indoieli in aceasta privinta, desi multi dintre cei tineri sint atenti la ce afirma oameni ca Plesu, Liiceanu, Patapievici. Sigur ca nu era treaba lui sa se ocupe de viitorul cercetarii romanesti. Probabil insa ca nu era treaba lui nici intoarcerea poporului la credinta, si nici daca in scoli sint sau nu icoane. Credinta este o treaba care tine de viata spirituala particulara a fiecaruia dintre noi: abia atunci cind o afirmam in mod public si apasat devenim ideologi.
Indraznesc sa afirm ca fenomenul Becali este astazi posibil tocmai fiindca oamenii cu vizibilitatea lui Patapievici au incurajat explicit curentul-torent de re-crestinare a romanilor. Demersul nu era necesar: in general, poporul se intoarce la credintele lui indiferent de ce fac elitele sau guvernantii. Este evident pentru oricine ca Patapievici a ales calea usoara -- aceea de a fi in mod explicit de partea majoritatii, dintr-un oportunism de neinteles in cazul unuia ca el --, pentru aceasta insa nimeni nu primeste recunoastere sau laude.

In fine, mi-as dori sa nu fiu inteles gresit: admit desigur ca un crestin practicant poate fi un cercetator de prima mina, accept dialogul ca mijloc de lamurire a lucrurilor nelamurite. Nu pot consimti insa la incercarea de revenire la dogme prin demersul curat ideologic de fundare a stiintei pe religie. De-a lungul timpului au incercat asta multe alte spirite luminate, chiar (d)in sinul familiei crestine (a religiei). In timp, toate au renuntat sau esuat: lucrul nu e posibil fiindca, spre deosebire de stiinta, religia este, cum spuneam, o ideologie ne-perfectibila. Am acceptat, si stiinta este o ideologie, insa ceea ce o deosebeste de religie se dovedeste a fi esential: stiinta este perfectibila.

Mai mult, o teorie este considerata stiintifica doar daca este falsificabila (Popper). Ideologia numita crestinism nu este falsificabila: se sprijina pe afirmatii neverificabile (v. afirmatiile privind invierea, provenienta tablelor de legi). Deci crestinismul nu este nici macar o teorie, cu atit mai putin ar putea sa fie originea sau fundamentul stiintei moderne.

Exista, desigur, si diferente aparent importante care nu fac decit sa distraga atentia de la ceea ce conteaza cu-adevarat. Una dintre acestea ar fi ca stiinta nu face afirmatii importante despre om: daca nu are argumente pe masura -- fiindca se respecta si fiindca are la baza contractul de onestitate --, intr-adevar, stiinta nu face asta, nici macar psihologia nu-si permite luxul acesta. Religia face, in schimb, destule afirmatii neacoperite despre om, si adesea transforma aceasta lipsa intr-o calitate: fiindca, nu-i asa?, doar ea ii poate consola pe cei nefericiti, si pe cei saraci cu duhul. O alta afirmatie neacoperita ar fi aceasta: ca stiinta nu doar ca nu poate argumenta/sustine morala, dar chiar o submineaza. Eu sustin doar ca, daca despre religie, filosofie sau metafizica nu si-ar mai "da cu parerea" decit cei care au o opera, atunci lucrurile s-ar mai aseza la locul lor: exista o suma intreaga de ideologi care atrag atentia asupra unor non-probleme. Astfel, daca Patapievici ar avea in spate o epistemologie originala sau macar dezvoltarea consistenta a uneia existente, atunci as citi si eu cu alti ochi comentariile sale pe teme religioase.

L-am intrebat in singura data cind l-am intilnit despre o carte legata de imaginarul stiintei, carte promisa la un moment dat publicului iar el mi-a replicat atunci scuzindu-se, ca putina lume de la noi mai citeste astazi stiinta. Iata un mod complet depasit de a privi cultura: in alte parti insa a devenit retoric sa te mai intrebi daca Einstein si-ar mai fi facut descoperirile daca inaintea lui n-ar fi existat un Hume sau un Mach.

Nota despre evolutionism. Acesta este astazi atit de evident si de bine argumentat pentru orice spirit stiintific autentic incit il poate ajuta aproape ca un turnesol sa faca diferenta intre cei dedicati stiintei si ideologi. Ei bine, dupa tot "dialogul" in care am fost in toti anii din urma cu oamenii acestia speciali, eu nu stiu nici astazi daca Patapievici este creationist sau evolutionist.